Laura Hobincă: despre lucrul cu copiii cu emoție și încredere

Interviu cu Laura Hobincă, alumnă Teach for Romania

Având învățăturile dobândite în mijlocul comunității Teach for Romania în minte și în suflet, Laura susține că traversarea programului i-a zdrobit mândria fără fond, lăsând mai mult loc sentimentului de recunoştinţă. Acum înţelege mult mai bine ce daruri a primit și ce minuni se pot întâmpla când obiectivul final priveşte către „împreună”. A interiorizat aici un lucru extrem de important – că se poate orice, dacă alegi să îndrăzneşti. Să ceri ajutorul şi să crezi te poate duce departe. Dar Laura nu simte acea nevoie arzătoare de schimbare, deoarece „petecul de pământ nu îl schimbi niciodată.” Consideră că nu e despre a schimba ci despre a înflori ce este de înflorit, a îndrepta ce este de îndreptat, a sprijini unde e nevoie de sprijin. Exact ca în natură. Îi dai doar ce îi prieşte şi el mai departe rodeşte. Cred că aşa e şi cu noi când învăţăm. Adult sau copil. Micile și marile succese sunt celebrate împreună, deoarece realizările sunt rezultatul muncii de echipă. Zi de zi, Laura crede în fiecare copil. Zi de zi, ei se simt acasă între ei.

Vă invităm să descoperiți povestea Laurei Hobincă și emoțiile întâlnirii ei cu sine cu multă descoperire, o poveste intensă începută aici, la Teach, și continuată în școală alături de elevii ei.

1

„Pentru mine, motivația inițială a venit dintr-un drag mare de țară. Să fiu profesor era calea pe care mi-o asumam, pentru a face ceva concret din, cu și pentru dragul de țară.”

Povestește-ne câteva lucruri generale despre tine, parcursul tău academic și profesional.

Nu știu alții cum sunt, dar eu prea multe întâmplări nu îmi aduc aminte nici din primar, nici din gimnaziu ci cred că mai degrabă îmi amintesc stări, situații. Știu că am citit mult când eram mică. Undeva până prin clasa a patra, cred că Remi din „Singur pe lume” sau Cosette și Gavroche din „Mizerabilii” au lăsat multe amprente. A contat foarte mult că am crescut având cărți în casă, enciclopedii, atlase de geografie, botanice sau zootehnice, jucării educative și tot ce credea mama că îmi este de folos în acele vremuri. Au hrănit o curiozitate, pe care o am și astăzi, însă cu o nevoie mai mare de învățare practică.

Apoi, în toată perioada liceului am fost sigură că o să dau la Psihologie. Îmi plăceau ca și acum oamenii. Doar că odată admisă la mai multe opțiuni, mi-a făcut mai mult cu ochiul cortul de la Facultatea de Geografie. Astfel, 3 ani de zile am studiat Geografia Turismului, apoi un master de Mediu actual și devoltare durabilă. Au fost ani în care am învățat adaptabilitatea. Și cu doza de subiectivism, chiar cred că cei ce traversează acest domeniu de învățare sunt foarte „descurcăreți”, în sensul optim al cuvântului. Oricum, chiar și atunci, pasiunea pentru oameni s-a văzut în alegerile mele, care țineau negreșit de geografia umană.

În perioada programului Teach for Romania am studiat și programul de conversie Pedagogia învățământului primar și preșcolar la Universitatea din București. Aceea a fost cu adevărat o experiență de învățare simțită cu toți porii. Aveam 28 de ani, dar aceeași agitație a studentului de 19 ani. Am trăit-o alături de colegii de program Teach și de conversie. A fost cu naveta Brașov-București, cu plecat sâmbăta dimineața la ora 5 dimineața din Brașov și întors duminica la 20:00 în Brașov. Acesta era orarul pentru papucii de învățăcel. Apoi lunea o luam de la capăt cu papucii de învățător. Temele care furau din timpul de citit, de munte, de orice altceva, dar care sădeau mai multă siguranță în procesul cu copiii. Reconectările cu colegii de program, orele din tren care erau de fiecare dată altfel, dar eram împreună. Toate au făcut să fie mai ușor să empatizez cu elevii mei.

Cum a fost pentru tine experiența programul Teach for Romania?

Au fost doi ani intenși. M-am mutat din Iași în Brașov. Și a venit la pachet cu de toate: adaptare cu altă zonă geografică, culturală, etnografică, spirituală. În paralel se întâmpla întâlnirea cu elevii, cu tot ce înseamnă să fii alături de niște copii în procesul de creștere. Și cel mai greu, în planul interior, întâlnirea cu mine: cu ce pot, cu ce nu pot, cu instrospecție, cu multă descoperire, deseori inconfortabilă. Nu era că făcea cineva ceva anume, ci toate la un loc stârneau întâlnirea cu tine. Suflul găștii întregi din Teach, felul în care eram încurajați să fim alături de elevii noștri, toate erau ca plămădeala unui aluat. Și nu era nici unul dintre noi super zen sau vreunul veşnic picat în butoiul cu deznădejde. Erau stări oscilante, alternante, valoroase și cred că faptul că totul se întâmpla într-un spațiu de siguranță, al familiei noastre Teach, cu bune și grele, a făcut să fie mai ușor.

În cazul meu, faptul că am fost în echipă cu Nana și cu Vali, aceeași generație Teach, același nivel de clase la care predam și mai ales aceeași căutare spirituală, a făcut să fie totul cu Dumnezeu înainte. A fost o experiență cu bucurie, uneori cu amar, cu multă cunoaștere, cu dăruire și primire. O experiență de șlefuire.

Ce impact a avut în viața ta profesională și personală programul Teach? Ce este diferit în viața ta acum?

În primul rând nu aș fi lucrat cu copii. Sau cel puțin mai dura până să fac asta. Pentru mine, motivația inițială a venit dintr-un drag mare de țară. Să fiu profesor era calea pe care mi-o asumam, pentru a face ceva concret din, cu și pentru dragul de țară. Cel puțin așa se vedeau lucrurile din perspectiva mea atunci. Apoi, în timpul Academiei de Leadership am realizat că firea mea e mai de folos elevilor claselor primare. Autenticitatea exprimărilor, dorința de joacă și curiozitatea mea erau punctele unde simțeam că mă intersectez cu copiii de primar. Și acum simt la fel. Cu atât mai mult cu cât sunt omul care construiește relații și îmi doresc ca elevii pe care îi însoțesc în drumul de învățare, să deprindă, înainte de orice cunoștință cognitivă, încrederea în tot ce vine firesc din inima lor.

Așadar, de la Teach încoace, traiectoria profesională a fost una mai clară, mai concretă și cu o neoprită practică. Impactul a fost unul care a zguduit mai degrabă noțiunea de curaj. Am simțit că se poate construi mult, când e un scop comun sănătos. Nu știam asta atât de clar înainte. În mintea mea, a relaxat mult poziționarea față de ceea ce numim, general, „autoritate”. Înţeleg astfel că un dialog echilibrat nu se face din poziţii de frică, obedienţă nejustificată. E important să credem în intenţiile noastre, să ni le susţinem şi să fim la fel de prezenţi şi în disponibilitatea de a ne îmbunătăţi mereu practica.

Personal, impactul a fost asupra conştientizărilor unui proces. Cred că traversarea programului a zdrobit o mândrie fără fond, lăsând loc mai mult sentimentului de recunoştinţă. Înţeleg acum ce daruri am primit, ce minuni se întâmplă când obiectivul final priveşte un „împreună” şi nu doar un „sine”. Fără intenţie de a slăvi întreaga experienţă, ci doar cu obiectivitatea păţitului care-i povestitor, experienţa în sine te scutură un pic. Te scoate din acel „eu” cu care eşti obişnuit şi te aşează, mai prietenos, mai iubitor, mai prezent cu partea reală din „eu”.

2

„Dacă m-aș întoarce acum într-una din cele 2 școli în care am lucrat, ştiu sigur că ar fi ca şi cum nu am plecat. Asta pentru că ceea ce s-a clădit, a fost bun clădit.”

Care crezi că este schimbarea cea mai importantă pe care ai adus-o la copii și în școală?

Nici una. Nu am rezonat cu niciun slogan despre schimbare. Nu am intenţionat asta. Cred că faptul că am folosit de trei ori negaţia spune multe despre asta. Simţeam intuitiv, poate chiar de pe pielea mea, că nu e despre a schimba ci despre a înflori ce era de înflorit, îndreptat ce era de îndreptat, sprijinit acolo unde era nevoie. Exact ca în natură. Petecul de pământ nu îl schimbi niciodată. Îi dai doar ce îi prieşte şi el mai departe rodeşte. Cred că aşa e şi cu noi când învăţăm. Adult sau copil.

Copiii au înţeles că au libertatea să se exprime, cu bune şi grele mergem înainte, au un sprijin şi un „heirup” în relaţia cu mine. Eu am fost din categoria celor care s-au agăţat mereu de paşii mici versus obiective mărețe. Celebram de fiecare dată reuşitele mici. Iar în şcoală, nimic din ce am făcut nu a fost de una singură. Uneori am fost omul potrivit la locul potrivit. Alteori am primit spaţiu, credit şi încurajare de la cei din şcoală şi am cules roadele împreună. Ca atare, trăind fiecare clipă  cu prezenţă, fie că era vorba despre copii, colegi, directori, nu cred că a existat ceva pe care să-l definesc „cel mai important”. A existat însă relaţionare, comunicare, rezultate. Dacă m-aș întoarce acum într-una din cele 2 școli în care am lucrat, ştiu sigur că ar fi ca şi cum nu am plecat. Asta pentru că ceea ce s-a clădit, a fost bun clădit. Şi în povestea aceasta, lucrurile au ţinut şi de ceilalţi.

Povestește-ne o întâmplare care ți-a rămas întipărită în minte în perioada în care erai la catedră.

De fiecare dată când un elev de la clasa la care eram îmi transmitea, ca replică, gând sau vorbă ceva ce am învăţat împreună, erau artificii în inima mea. La prima clasă, clasa a II-a la Gârcini, aveam o vorbă de încurajare, pe care o foloseam între noi : „Tu, copil deştept, astăzi, vei încerca.” Am fost la căţărat cu ei pe panou, în sală, şi am vrut şi eu să mă caţăr, în ciuda fricii. Iar ei de jos, îmi strigau chicotind: „Tu, doamna, astăzi vei încerca.”

Mai am întipărite în minte imaginile cu ei fiind profesori. Făceam deseori exerciţiul acesta. Erau savuroşi. Erau oglindirea perfectă. Cu toate stângăciile la pachet. Uneori ziceam: „Cum copiii, aşa fac eu?” Râdeam mult împreună.

Când am fost în tabără, stăteam la rând la cantină să ne luăm desertul şi deşi erau nerăbdători să mănânce, nu începeau până nu primeau toţi copiii desertul şi până nu veneam şi noi la masă.  Era bucuria unui împreună. Şi da, erau wow-uri. Pentru că vorbesc de copii care abia dobândeau asta. Eram foarte acasă noi între noi.

Momentele când veneau ei şi cereau să mai citim. Sau când împărţeau între ei, firesc, simplu, natural. Momentele când puteau să vorbească despre ce simt şi nu doar să lovească. Au fost multe artificii în sufletele noastre.

3

Un diamant într-un magazin de diamante, e încă o frumuseţe la număr. Un diamant între pietre, străluceşte. Sunt sclipitori mulţi copii.”

Care au fost cele mai bune lucruri pe care le-ai văzut și vezi că se întâmplă în educație și în școlile vulnerabile din România?

În tot greul e un bine. În primul rând, e dorinţa copiilor de a veni la şcoală. Să nu uităm asta. Sunt multe şcoli, în zone vulnerabile, unde copiii chiar vor să vină la şcoală. Acum am şi termen de comparaţie, ştiu că nu e o generalitate şi tocmai de aia acolo unde se vrea, e mare bucurie.

Copii cu foarte mult potenţial. Un diamant într-un magazin de diamante, e încă o frumuseţe la număr. Un diamant între pietre, străluceşte. Sunt sclipitori mulţi copii.

Apoi atmosfera din cancelarie. Acolo unde am fost eu, nu am întâlnit concurenţă neprietenoasă, nu fugea nimeni după dosare şi gradaţii de merit. Acolo ne doream să mai facem ceva bun, în încercarea de a rezista. Sigur că ţinea fiecare să aibă loc de muncă, dar intrase într-o inerţie să împărtăşim. Şi se munceşte. Sunt altfel de provocări. Uneori faci alfabetizare şi la clasa a III-a, a IV-a. Şi e bine că se face. Sau cel puţin aşa se vede din bula mea.

Dar cele mai grele și provocatoare aspecte care crezi că sunt pentru un tânăr debutant și elevi?

Îmi imaginez însă că pentru un tânăr debutant e greu iniţial, până învaţă să facă echipă cu părinţii, până stabilesc limitele, până ajung să aibă o relaţie, mai ales una rodnică. Presupunând că îi place ce a ales şi că relaţionarea cu copiii nu e o provocare, mă gândesc la celelalte aspecte, cum ar fi volumul de muncă. Până te calibrezi şi până te conectezi real cu nevoile clasei tale, este de muncă. Să fii învăţător capătă esenţă de dascăl când înveţi să nu lucrezi şablonat. Când nu faci doar ca să fie, ci cauţi cu adevărat să sprijini parcursul elevului.

Managementul timpului poate fi o provocare. Poate lua timp până înveţi să nu uiţi total de tine, prins fiind de flacăra predatului. La fel de provocator mi se pare să fii atent să nu proiectezi nevoile tale în nevoile elevilor, să faci diferenţa între ce ai vrea tu şi ce e nevoie la clasă. Să existe echilibru între amprenta ta în stilul tău şi amprentele lor. Avem tendinţa să facem ce ne e mai la îndemână. Şi astea se învaţă în timp.

Pentru elevii din zonele vulnerabile cred că provocările sunt variate. Dacă vorbim şi de condiţii de viaţă precare, e greu şi să îţi cari apa cu care să te speli. La fel cum e în situaţiile în care nu primeşti sprijin de acasă pentru a înţelege diverse de pe la şcoală. De multe ori nici nu ştiu că e greu, pentru cu nu au termen de comparaţie. E greu şi să rămână constanți în visurile lor. Când în jur, pare că pot exista soluţii mai rapide spre bunăstare, e greu să nu te ia valul. În zonele vulnerabile sunt mult mai puţine lucruri de-a gata.

Când te gândești la un profesor model întâlnit în școala în care ai activat în programul Teach, care ți-a schimbat parcursul în viață sau perspectivele, către cine mergi?

De la fiecare am luat câte ceva. I-aș putea menționa pe fiecare în parte, dintre cei cu care am interaționat mai des, pentru că sigur au existat amprente din partea dumnealor. Îmi vine acum în minte doamna învățătoare, responsabila comisiei metodice. Ne-a primit cu drag, fără a face însă compromisuri la calitatea muncii. Fireşte că nu aveam multe abilități dobândite. Uneori mai mergeam la dumneaei la ore, să vedem cum mai lucrează la legarea sunetelor sau la matematică. Având atâţia ani de experienţă în acea şcoală, ne mai liniştea când ne apuca amarul că „geacă, geam sau geantă” inițial, sunau doar ca „jacă, jeam şi jantă”,. Ne sfătuia mereu şi în acelaşi timp nu ne tăia elanul începătorului. Ne lasă să ne croim experienţele. Este obiectivă şi profesionistă. Pentru nevoile mele de structură, predare cu claritate, dumneaei rămâne reper.

Doamna mea de suflet, lângă care am avut clasa în primul an. Nu ştiu dacă am făcut ora de muzică vreodată cu aşa multă bucurie, cum vedeam la ea. Doamnelor directoare, care ne-au învăţat să facem hârtiile ca la carte, adică să găsim sensul şi folosul în ele. Fiecare este bucăţica de puzzle plină de culoare şi multă dedicare din întregul colectiv. Domnișoara educatoare cu inepuizabila ei dăruire pentru întreaga comunitate, cu toate proiectele şi activităţile care reuşeau să închege relaţiile. Ne mobilizam reciproc de multe ori. Mai am în inimă şi doamnele profesoare, care erau la fel de prezente în context, chiar dacă predam la nivele diferite. Mulţumesc fiecăreia dintre ele, menţionate aici sau nu, însă faţă de care port recunoştinţa.

Fetelor din Teach, care erau în şcoală atunci, învăţătoare, am avut bucuria să le zic personal că au fost mângâietoare, mai ales în perioada de debut.

5

Nu avem nevoie doar de o săptămână de şcoala altfel, avem nevoie să îndrăznim să facem lucrurile altfel.”

Dacă ai putea face 2-3 schimbări astăzi în educație, care ar fi și de ce?

Prima oară mă gândesc la formarea celor ce ajung la catedră. Cred că e nevoie de mult mai multă dezvoltare personală pentru fiecare cadru didactic. E încă multă frică. Frică de a îndrăzni să predai poate stând pe o pătură afară. Sunt convinsă că sunt şcoli şi săli de clasă în care totul a rămas cu umbra şi atmosfera şablonării, cu atmosfera unui „Aşa trebuie.” E nevoie de multe exerciţii de cunoaştere, autocunoaştere, relaţionare, scoatere din zonă de confort. Şi cred că ţine şi de cât de autodidact e fiecare. Dar asta simt, nevoia de a ne arăta vulnerabilităţile. La clasă avem nevoie şi voie să fim şi vulnerabili. Altfel, nu am putea-o înţelege la elevi. E despre firesc.

Nici ideea de Școala Altfel nu o îmbrăţişez aşa tare, pentru că se întâmplă foarte mult duplicarea activităților de la judeţ la judeţ. Se ajunge ușor de la a ne inspira la a ne șablona. Nu avem nevoie doar de o săptămână de şcoala altfel, avem nevoie să îndrăznim să facem lucrurile altfel.

Cum te implici în educație și inechitate în momentul de față, care este rolul și impactul tău?

Momentan lucrez într-o şcoală, dintr-o zonă cu destul de multe provocări. Dreptul la educaţie al copiilor este periclitat de emigrările oscilante ale părinţilor. Este o comunitate de etnie romă, cu altfel de provocări şi de care credeam că nu mă voi speria. Însă, în primele luni am simţit lipsa unui echipe cu care să vorbeşti acelaşi limbaj. Îmi lipseau obişnuinţele din Teach, în care, împărtăşeam despre elevi şi nevoile lor şi nu doar despre situaţii administrative. A fi „împreună” îţi dă curaj. Am simţit şi aici aceeaşi situaţie în care se munceşte mult, o direcţiune foarte dedicată, foarte implicată, frânată însă de absenţa tuturor factorilor din ecuaţie: implicarea părinţilor, statornicia unor obiceiuri sănătoase. Nu cred că am reuşit să am un rol. Când am îndrăznit, am avut după de gestionat multe ecouri greu de dus. Au fost zile în care simţeam că poate fi mai bine, dar şi zile în care mă simţeam doar ca la serviciu. Am înţeles foarte bine ce înseamnă: educaţia e 50-50. E nevoie să vrea şi educatul şi educatorul. E încă o perioadă de proces, cred. E un permanent freamăt de cum aş putea face să vină la şcoală, cum pot recupera atunci când vin. Simt inechitatea, aşa cum simt şi că totuşi trebuie să existe o soluţie. Aici mă agăţ de un TREBUIE.

Ce înseamnă pentru tine apartenența la comunitatea Teach și la comunitatea de alumni Teach? Ai acțiuni comune cu organizația sau alți alumni?

Înseamnă bucuria de a şti că fac parte dintr-o familie mare. E genul acela de relaţie în care, printr-un telefon, reiei de unde ai lăsat acum 4, 5 , 6  sau cine ştie câte luni. Ştim unii de alţii. Sunt relaţii mai apropiate, relaţii mai puţin apropiate, dar toate însă sub o umbrelă de familiaritate. Chiar şi cu cei cu care nu ai fost în aceeaşi generaţie. Ştim fiecare că odată ce am traversat punctele de intersecţie principale ale aceleiaşi experienţe, găsim mereu un spaţiu călduros.

Povestește-ne o realizare/bucurie legată de ceea ce faci/activitatea ta în calitate de alumnus/alumnă.

În perioada Teach, am învăţat că se poate orice, dacă alegi să îndrăzneşti. Aşa că anul acesta, de Crăciun, am îndrăznit să cred că Moş Crăciun poate încălţa copiii care vin la şcoală. Eu am îndrăznit, cei de la Dragoste desculţă au rânduit. Mulțumiri. Şi astea-s „metehne” din program: să ceri ajutorul şi să crezi. Sau că totuși, încă mai cred în fiecare copil din fața mea. Sau că pot, slavă Domnului, să explic o adunare sau o scădere și pentru un nivel mai puțin antrenat. Lucruri aparent simple, dar consistente pentru noi.

Ce planuri profesionale ai în perioada următoare și cum plănuiești să ajuți dezvoltarea educației?

Să ajung, într-o formă sau alta, ca alături de copii să învăţăm cât mai multe de la natură şi animale. Nu m-ar bucura altă direcţie mai mult, decât o educaţie în care respectul şi atenţia pentru mare, munte, lemn, pădure, câmpie, frunză, buburuză, capră, miel sau fluture să fie o realitate firească. Mi-aş muta dăscălia într-o bătătură de lume, în care faptul că ne-am uitat încărcătorul acasă să nu fie o pagubă.

Comunitatea de alumni Teach for Romania numără în momentul de față 102 membri, dintre care 80% lucrează în educație, iar 70% activează în școli publice și instituții de învățare private, aceștia rămân în școli și dezvoltă cultura școlară. O fac mai inovatoare, mai incluzivă, mai colaborativă.

Printre activitățile pe care le-au făcut alumnii în școli se numără implementarea a opt proiecte de mobilități școlare Erasmus Plus; sprijinirea dezvoltării de cluburi de lectură FANBOOK, cluburi IMPACT sau de dezbateri ARDOR; implicare în dezvoltarea a 10 comunități de practică și învățare în școlile din România; atragerea de ONG-uri și resurse din companii pentru vizite ale elevilor, mobilarea claselor și oferirea de rechizite sau alte materiale necesare elevilor.

Abonează-te la newsletterul nostru aici pentru a afla ce mai facem în Teach for Romania.

5. blog Laura Hobincă

„Aici, la noi, nu își dă nimeni copiii la grădiniță. Eu de ce să îi dau?”

Ne lovim des de astfel de situații în ceea ce privește rutina față de școală.

Dezinteresul se manifestă în mediul familial, acolo unde copilul este motivat sau nu, să frecventeze școala. Este motivat sau nu, să învețe. De cele mai multe ori, din păcate, în zonele izolate geografic sau social, copiii nu sunt înscriși nici măcar în clasele preșcolare.

La nivelul sistemului românesc de învăţământ, elevii sunt declaraţi în abandon şcolar şi scoşi din evidenţele şcolare după trei ani de la renunţarea frecventării studiilor, perioadă în care elevul are timp să-şi reia şi să-și continue studiile. Dacă vrea. Sau dacă are motivația necesară. Dar de cele mai multe ori, decizia nu stă în mâinile elevului.

Magdalena Costache este învățătoare pentru clasa pregătitoare. În această etapă de trecere de la preșcolar la școlar, pentru copil este important să aibă achizițiile de bază căpătate la grădiniță, cât și stabilitatea socio-emoțională. Însă acolo, la clasă, lucrurile stau altfel.

„O treime din copiii de la clasa mea nu au frecventat grădinița din diverse motive”, spune Magda. Mai mult, doi elevi dintre cei înscriși la clasa pregătitoare au renunțat să mai vină după prima săptămână. Eforturile Magdei de a îi aduce la școală pe cei doi nu au dat rezultate: în toate încercările ei, mereu s-a lovit de dezinteresul familiilor când aborda subiectul școlar. O anumită cultură aduce de la sine un răspuns ce le privește pe fete „o să se mărite și nu are nevoie de școală”. În unele comunităţi există norma ca fetele să se căsătorească la vârste foarte mici, acest fapt asociindu-se adesea cu renunţarea la studii.

„Pun foarte mare accent pe autonomie. Le-am spus și părinților să îi lase pe copii să desfășoare anumite acțiuni singuri, altfel, mereu ajutați, stima lor de sine scade și apoi, scade și nevoia de a se mai implica în activități sau motivația de a învăța mereu. Fac o oportunitate de învățare din orice și încerc să nu las niciun elev în urmă”.

De cele mai multe ori, lipsa unei rutine a frecventării instituției de învățământ, mai ales la vârsta preșcolară, anticipează un procentaj de abandon încă din clasele primare. Atât familia de provenienţă, cât și normele comunitare pot fi motivele ce împiedică elevul să aibă continuitate în învățare.

Magda este conștientă că a făcut tot ce s-a putut pentru a îi aduce pe copii la școală, însă, uneori, decizia de a oferi un viitor mai bun copiilor este departajată de cultura etniei, a familiei sau a comunității.

Uneori nu este vorba numai despre copii, ci și despre familiile lor și despre comunitatea în care se dezvoltă. Magda continuă să ofere educație și să creadă în potențialul fiecărui copil, părinte și în fiecare comunitate care alege să educe.

Când nu mai poți,
mai poți puțin

Există o luptă care uneori nu mai e tăcută, între cadre didactice și părinți.

Nu este o luptă violentă, una care naște certuri sau jigniri, ci una care frământă, care arde pe interior, frustrează și descurajează, de cele mai multe ori, pe cadrul didactic. De puține ori, îl motivează și ambiționează pe acesta.

Să știi adevărul, dar să accepți minciuna nu este un act de curaj, ci de delăsare. Ana Maria Petruș a auzit multe neadevăruri pentru care lipseau elevii ei de la școală și a renunțat să le mai accepte, așa că a început să se ducă în comunitate, la copii acasă, să stea de vorbă cu părinții care tot amânau momentul în care se vor implica în educația propriilor copii.

Nu era prima dată când insista la părinți să îi aducă pe elevii ei la școală. Încă sunt mici și unii au nevoie de însoțitor. A realizat că presiunile au fost atât de mari asupra părinților, încât aceștia nu mai răspundeau la telefon. Încă un motiv în plus să nu renunțe și să se ducă la ei acasă, aceasta rămânând singura cale de comunicare cu ei.

Din poartă în poartă, Ana Maria a străbătut satul ca să își cheme elevii la școală și, uneori, ca să îi trezească pe părinți și să le ceară voie să ia copiii la școală. Nu s-au împotrivit, mai ales că până atunci, niciun cadru didactic nu fusese la ei în poartă, atât de determinat să școlarizeze copiii satului.

Frustrarea se amplifică pe măsură ce Ana vede că acei copii care erau acasă, declarați de părinți ca fiind răciți, umblă pe ulițele satului ca într-o zi de weekend, alături de cei mai mici frați de care sunt nevoiți să aibă grijă. Realizează că nu poate face mai mult de atât. Continuu, dimineața, ia în mașina ei copiii care lipsesc și îi duce la școală. În alte dimineți, se bucură că 3 copii aflați în grija unei fundații umanitare, vin constant la școală, dupa multe luni de absenteism.

Se gândește la copiii din sat și la faptul că acești copii sunt obligați să mintă și se întâmplă atât de firesc totul… ca și cum ar fi o joacă pe care, ulterior, o vor da uitării. Dar nu se întâmplă așa, fiindcă vor crește și nu vor înțelege nevoia uriașă de școlarizare, fiindcă întotdeauna va exista o scuză. Scuza că am fost răcit, scuza că șoșonii sunt uzi, scuza că am avut grija de frații mai mici, scuza celor mari, a adulților. Scuza unei rutine a lor, aceea de a se implica în educația propriilor copii.

Ana Maria este înscrisă în Programul Național pentru Reducerea Abandonului Școlar (PNRAS), program prin prisma căruia speră să găsească și să aplice o soluție ce le poate oferi copiilor de la sate un viitor autentic, mai bun. Până atunci, când nu mai poate, își demonstrează că mai poate puțin.

Sunt aici ca să Teach: două eleve, primele din familie care au învățat cu Bianca să scrie și să citească

Bianca Nichitean este învățătoare într-o comunitate din județul Brașov. În septembrie 2020, a pornit anul școlar cu un efectiv de 28 copii, însă puțini dintre ei veneau la școală la acel moment.

Are initiativa, asa ca a luat legatura cu o bunică de-a unui copil care a dus-o din poartă în poartă, in comunitate și așa a aflat că doi copii trecuți în catalog erau plecați în străinătate cu familiile lor, iar două fetițe nu fuseseră niciodată la școală și nici la grădiniță.

Bianca a mers constant la ele acasă, ba chiar a strâns fonduri din rândul prietenilor și foștilor colegi de serviciu pentru rechizite și haine, iar în felul acesta Maria și Patricia* au început să prindă încredere în „doamna”.

Atât Maria, cât și Patricia provin din familii numeroase cu 5, respectiv 7 frați, cu părinți neștiutori de carte și frați care le aruncau pe foc caietele.

Bianca a mers săptămânal la ele, în fața porții, și făceau ore din mașină, pentru că tabletele au fost sparte de frații mai mici. A început încet-încet să le învețe literele, fiind în clasa I.

Învățătoarea și-a propus în primul semestru să-i învețe pe copii literele, însă și-a dat seama că abordarea nu era una tocmai potrivită pentru niște copii care nu au mers niciodată la grădiniță sau la scoala.

Ambele fete țineau cu greu creionul în mână, iar atunci, Bianca și-a dat seama că e important să le învețe să facă bastonașe, liniuțe.

În semestrul al doilea, le-a cumpărat haine, încălțăminte și pregătea zilnic câteva pachețele în plus pentru ca toți copiii să poată veni la orele fizice.

De atunci, Maria și Patricia au venit constant la școală, iar când se întâmpla ca una dintre ele să nu poată veni la ore, Bianca era anunțată de către părinți care era motivul.

Invatand alfabetul, învățătoarea si-a dat seama ca e nevoie de o poveste sau o experiență care să aducă alfabetul în viața imediată, concretă, a copiilor, asa ca “intr-o zi le-am dus kiwi la ore și am încercat să duc totul în concret, să fac învățarea vizibilă. A fost o mare realizare când copiii au început să respecte liniatura, să lase un pătrățel liber și să scrie literele si numerele până la 10 crescător și descrescător”.

Maria și Patricia sunt primii copii din familiile lor care au învățat să scrie și să citească.

Învățarea nu s-a terminat, însă primii pași au fost creați. Fără aceștia, se poate ca fetițele să fi abandonat complet școala sau să vină la școală, dar fără să primească mai nimic din orele petrecute în bancă.

Din păcate, vedem des acest scenariu.

La începutul anului școlar trecut, profesorii Teach for Romania de clasele II-VIII aveau, în medie, 4 elevi la clasă care nu știau să scrie și să citească și 6 elevi cu dificultăți de înțelegere a textului.

Drama analfabetismului din Romania începe din primii ani de școală, cu mult înainte de a măsura prin teste standardizate, precum PISA, ce știu copiii de 15 ani.

În mediile vulnerabile, profesorii Teach for Romania se întâlnesc des cu astfel de provocări: absența copiilor de la ore, copii care nu au fost niciodată la școală, lipsuri materiale care contribuie semnificativ la abandonul școlar, copii ai căror părinți nu știu să scrie și să citească și nu numai.

Viitorul copiilor din astfel de medii poate fi schimbat cu ajutorul profesorilor care ies dincolo de sala de clasă, vorbesc cu părinții, construiesc o relație bazată pe încredere și creează din școală un loc sigur de învățare, adaptat nevoilor elevilor.

*Numele copiilor au fost schimbate.

Impactul cel mai mare: dânsa a fost prima și singura care ne-a învățat să greșim și normalitatea acestui act

Ne ascundem când greșim și mascăm orice considerăm a nu fi comform „conform”.

Conform educației pe care am primit-o acasă, la școală, în mediul nostru de dezvoltare, în comunitate… Am tot învățat să nu greșim. Iar uneori, fără să ne dăm seama, transmitem mai departe greșeala de a nu greși.

Pare un joc de cuvinte care influențează percepția unui copil asupra lumii înconjurătoare și asupra relaționării.

Un joc rapid de imaginație ne demonstrează că orice greșeală este remarcată imediat și sancționată. În școli, sancționată în note. Sau în râs. Sau în bullying.

Simona Costea a descoperit acest aspect târziu, la liceu. Orice greșeală părea notată în catalog, sub formă de notă sau marcată aspru prin glume nepotrivite în timpul orelor de curs.

A crescut în Fundeni, Călărași, acolo unde „copiii nu sunt atât de interesați de școală”, așa cum remarcă ea.

„La începutul liceului mi-a fost greu fiindcă purtam în minte gândul că eu sunt de la țară și nu am atât de multe posibilități ca și colegii mei de la oraș. Sigur, nu era un gând benefic, însă primul an așa a decurs. Am plecat din mediul meu și a fost greu. Vedeam, totuși, mai multă umanitate la mine la țară față de locul liceului unde am ajuns.

În 4 ani de liceu am văzut foarte multă răutate față de comunitatea de la țară. Colegii mei nu erau mai buni ca mine, nici nu trebuia să mă compar cu ei! Singura diferență care se face între 2 persoane din clasă este despre cât muncești. Nu contează cu ce avantaj pleacă cel de lângă tine. Mentalitatea mea a fost cea care s-a schimbat mult datorită a ceea ce am învățat în școala generală de la profesori”.

Sînziana Spistyak, Marius Maria, Emilia Dinică, Anca Popa au fost alături de elevii școlii din Fundeni, județul Călărași și implicit, de Simona, care sumarizează experiența din gimnaziu: „orele cu profii Teach for Romania erau ore de învățare prin relaxare. Nimeni nu era tensionat că greșește. Nu simțeam că unul dintre noi era avantajat față de altul. Eram egali. Aveam încredere în noi să greșim ca să învățăm, iar orele erau cum ar trebui să fie.

Poate că cea mai bună metodă pentru noi a fost că ei ne-au dat siguranță și au creat senzația că e normal să greșim. Senzația de familiaritate. Un lucru pe care, la liceu, nu l-am mai întâlnit fiindcă nu am mai avut profesori Teach. Aici, țoți profii erau obișnuiți cu metoda clasică de predare. Îmi era frică de ei. Aveam senzația că de la tot am trecut la nimic. A fost tulburător”.

„Oriunde mergeți, să vă faceți prieteni și să aveți grijă să vă faceți plăcuți, să aveți mereu grijă și la emoțiile celorlalți, oriunde o să fiți” – sunt cuvintele pe care Marius Maria, profesorul de fizică, le-a așezat la sfârșit de an școlar pentru clasa din Fundeni.

Simona Costea a finalizat liceul cu cea mai mare medie la Bacalaureat.

Pe toată perioada liceului, ea a făcut naveta din Călărași până în București, iar la întoarcere, spre casă, depindea de un autobuz și de trenul pe care mereu îl pierdea din cauza traficului din capitală.

Ambițioasă, a dat examen la Medicină și a fost admisă.

Simona este acel om care transmite mai departe „oriunde mergeți, să vă faceți prieteni și să aveți grijă să vă faceți plăcuți, să aveți mereu grijă și la emoțiile celorlalți, oriunde o să fiți”.

În momentul de față, ea dorește să ajute prin meditații, acei elevi care se pregătesc să susțină examenul de Bacalaureat, examene la biologie, la limba și literatura română sau chiar admiterea la medicină.

Simte că a primit mult în școală și vrea să dea înapoi ceea ce ea a învățat de la profesori.

Cu multă empatie.

Mihaela Bucșă: Cum vorbești despre viitor într-o comunitate în care nimeni nu își mai aducea aminte de ultimul copil care a mers la liceu.

Predau fizică de aproape doi ani la Crizbav, adică acolo unde nu se poate.

Și la Sânpetru, dar acolo “se mai poate”. Din prima zi de școală, colegii de cancelarie mi-au spus că nu se poate face nimic cu elevii ăștia, că vin de acasă cu tot felul de probleme și asta e… În clasă, copiii îmi spuneau că la noi, doamna, copiii e răi.

Da, sunt tot felul de probleme, de la comportament, intoleranță, la orice, o aparentă lipsă de empatie, până la copii care nu știu să scrie bine nici în clasa a VIII-a. Am încercat să înțeleg și mi-am dat seama că sunt foarte demotivați. Majoritatea copiilor nici nu îndrăznesc să viseze că ei ar putea continua școala după ce termină clasa a VIII- a. Cresc cu ideea că vor munci toată viața cu ziua pe unde se poate și că școala nu le folosește la nimic. Unii mi-au spus sincer că ei nu cunosc pe nimeni care să trăiască din ce a învățat la școală. Am fost foarte des în sat, în special în Cutuș – locul numit chiar de ei la țigani – să discut cu părinții copiilor care lipseau mult sau care abandonaseră școala. Realitatea văzută de acolo nu seamănă deloc cu ceea ce se vede din cancelarie sau din centrul satului.

Am întâlnit oameni care își iubesc copiii, care își doresc ca ei să aibă o viață mai bună, mulți înteleg că școala ar putea fi o șansă, dar nu au argumente. Nu își imaginează cum le poate folosi școala. Nu știu cum arată școlile profesionale. Nu știu ce meserii oferă. Nu au încredere că ai lor copii pot merge la școală în Brașov. Le este frică să nu se întâmple ceva rău pe drum, sau prin oraș. Le este foarte greu să creadă că se poate. Au multe mecanisme de eșec pe care nu le poți întelege în clasă, predând o materie cu 2 ore pe săptămână.

Lucrurile au început să capete sens pentru mine după ce am început să merg prin sat, să discut cu ei acolo, în mediul lor. În momentul în care au văzut că îmi pasă de ei ca oameni, de cum trăiesc, de problemele și de bucuriile lor, a început să le pese și lor de ce fac eu în clasă. Și s-a mai întâmplat ceva: 200 de copii au mers în excursii gratuite la Sinaia, București, Vâlcea, Zărnesti, Brașov și au început sa își facă amintiri frumoase, au vazut ca școala nu este numai despre stat în bancă și scris în caiete.

Acum, de când facem orele online, și am rămas în contact cu toți elevii mei, am putut să invit la ore oameni care le-au arătat copiilor foarte precis la ce folosește ceea ce învățăm în viața reală. Am avut invitat la clasă un cercetător de la Agenție Spațială Europeană și am vorbit despre fizică și explorarea spațiului. Și apoi am vorbit cu un inginer despre cum te ajută matematica să faci filmulețe virale pe TikTok.

Au început să își dorească să fie acolo. Nu toți. Nu mereu. Dar este un început. 20 de copii din Crizbav au reusit să meargă la școli profesionale și licee în Brașov. Asta a însemnat peste 200 de ore de muncă pentru mine doar în iunie și iulie 2019. Anul acesta sunt dirigintă la o clasă a VIII-a și am de scris și rescris 15 povești. Îmi doresc să fie cu inspirație. Cert este că toți copiii din clasa mea își doresc să continue școala și că am avut abandon școlar 0, ceva nemaiauzit pentru școala noastră. Deci se poate.

Cristina a intrat în scenă cu greutatea codului „Dv2”, care m-a anunțat: e ultima șansă să repete clasa a III-a.

O fată înaltă, timidă, care deja lipsea și pentru care nu mă simțeam pregătită. Cu inima cât un purice, am întrebat-o ce litere de tipar știe.

Ne-am blocat la o vocală, așa că am rugat-o să îmi scrie numele. Mi-a întins caietul și am citit CRAITIBSĂ.
Am luat-o de la început cu alfabetul și am profitat de mici momente să îi arăt că sunt atentă la munca ei. Pentru că i-am spus: este efortul tău.
A primit mesajul meu. A mers, când a putut, la orele de alfabetizare de la școală. Împrumuta cărți din biblioteca clasei.
A venit să îmi povestească cum repetă literele de pe o planșă acasă. A reușit. Când la ora de română a citit primul cuvânt și apoi prima propoziție, am aplaudat cu toții și cu inima. Doi dintre elevii mei de la clasa a V-a, care nu știau să scrie și să citească, repetenți din această cauză, au reușit să învețe alfabetul, să citească și să scrie după dictare. Chiar dacă aproape toți colegii mei susțineau că vor rămâne din nou repetenți, văzând progresul acestor doi băieți, au hotărât să le dea o șansă. Am lucrat individual cu aceștia, am scris litere, am citit pe silabe, am descifrat mesajele unor imagini.
Nu a fost ușor, dar am reușit.

Nicoleta Burcă, alumnă Teach for Romania

*Bogdan are 18 ani, iar în septembrie a intrat în clasa a 8-a

A repetat câțiva ani de școală, dar nu se lasă ușor. Acum jumătate de an, Bogdan avea dificultăți în a recunoaște toate literele alfabetului, nu știa să scrie și nici să citească cursiv.

Bogdan nu are nicio cerință specială de învățare, nici disgrafie, nici dislexie, pur și simplu a ratat momentul în care ar fi trebuit să învețe să scrie și să citească. Restul este doar inerție. Și ani întregi de zile în care el a stat în bancă, dar a fost invizibil. Până anul trecut.
În semestrul I, cât timp școala s-a întâmplat online, Bogdan nu a participat la ore din cauza lipsei conexiunii la internet și a aparaturii. În semestrul al doilea, când s-a redeschis școala, a reînceput să vină la ore. Profesorul lui de biologie, Andrei de la Teach for Romania, și-a dat seama într-o zi că Bogdan nu știe să citească. L-a întrebat dacă nu ar vrea să rămână după ore să lucreze împreună, iar răspunsul a fost afirmativ, chiar dacă uneori statul la școală după ore nu era un lucru tocmai simplu, pentru că Bogdan deja muncește de o vreme în construcții. Andrei fusese antrenat de colegii de la Teach și de prietenii noștri de la Fundația Noi Orizonturi despre ce este de făcut în astfel de situații: l-a evaluat pe Bogdan, au constuit împreună un plan de lucru, s-au văzut cu regularitate și au exersat cititul și scrisul. În iulie, Andrei a facut și o școală de vară la care Bogdan ajungea primul în cele mai multe zile. Când au început să lucreze împreună, Bogdan avea nivelul de literație al unui copi de clasa 0. Acum citește și tocmai ce și-a luat examenul auto. Este un vis devenit realitate.

*Numele elevului a fost schimbat.

În urmă cu doi ani, și Răducu era pe punctul de a renunța la școală.

Profesoara lui de fizică Mihaela Bucșa umbla prin sat pe la părinți să-i convingă să-și lase copiii la liceu.

Așa l-a câștigat pe Răducu, astăzi în clasa a X-a.

Băiatul i-a preluat modelul când a venit pandemia și profesoara nu mai reușea să dea de copii. Așa a devenit ambasadorul educației din satul lui. „Gândindu-mă acum, aș spune că 80% din ce a contat cât am predat la Crizbav a fost mersul ăla în sat și vorbitul cu familiile și doar 20% ce făceam în clasă. Dacă știi că răul cel mai mare e ca ei să abandoneze școala și dacă știi că trebuie să faci orice ca ei să meargă la școală, e altceva” spune Mihaela.

Profesoara a convins, ajutată în pandemie de Răducu, 42 de copii să-și continue studiile la școli profesionale sau la liceu, în „înspăimântătorul” Brașov. „Asta era cea mai mare teamă: părinții ziceau că la oraș copiii o să se apuce de prostii, o să se strice”, povestește Răducu Drăgan, care în fiecare zi era în bătătura lor.

Le arăta filmulețe cu ce face la practică și le povestea despre profesorii lui care în pauze dansează cu ei pe holuri. El a convins părinții a 15 dintre consătenii lui să mai dea o șansă școlii. În mod normal, maximum patru copii dădeau admitere la școlile profesionale din oraș

Cât despre liceu, niciun copil din sat nu își mai aducea aminte de ultimul licean din Cutuș. Cum am ajutat copiii și ce rezultate am avut 15 În 2020, Răducu a primit premiul pentru „Cel mai implicat elev în comunitate din învățământul profesional și tehnic” în cadrul Galei Elevului Reprezentant, organizată de Consiliul Elevilor.

În același an, profesoara lui de fizică din clasa a VIII-a, Mihaela Bucșă, a câștigat premiul I la Gala Societății Civile pentru incluziune.

Povestea lui Răducu a fost documentată de Andreea Archip, de la Școala 9, și se găsește integral pe scoala9.ro.