Interviu cu Laura Hobincă, alumnă Teach for Romania
Având învățăturile dobândite în mijlocul comunității Teach for Romania în minte și în suflet, Laura susține că traversarea programului i-a zdrobit mândria fără fond, lăsând mai mult loc sentimentului de recunoştinţă. Acum înţelege mult mai bine ce daruri a primit și ce minuni se pot întâmpla când obiectivul final priveşte către „împreună”. A interiorizat aici un lucru extrem de important – că se poate orice, dacă alegi să îndrăzneşti. Să ceri ajutorul şi să crezi te poate duce departe. Dar Laura nu simte acea nevoie arzătoare de schimbare, deoarece „petecul de pământ nu îl schimbi niciodată.” Consideră că nu e despre a schimba ci despre a înflori ce este de înflorit, a îndrepta ce este de îndreptat, a sprijini unde e nevoie de sprijin. Exact ca în natură. Îi dai doar ce îi prieşte şi el mai departe rodeşte. Cred că aşa e şi cu noi când învăţăm. Adult sau copil. Micile și marile succese sunt celebrate împreună, deoarece realizările sunt rezultatul muncii de echipă. Zi de zi, Laura crede în fiecare copil. Zi de zi, ei se simt acasă între ei.
Vă invităm să descoperiți povestea Laurei Hobincă și emoțiile întâlnirii ei cu sine cu multă descoperire, o poveste intensă începută aici, la Teach, și continuată în școală alături de elevii ei.
„Pentru mine, motivația inițială a venit dintr-un drag mare de țară. Să fiu profesor era calea pe care mi-o asumam, pentru a face ceva concret din, cu și pentru dragul de țară.”
Povestește-ne câteva lucruri generale despre tine, parcursul tău academic și profesional.
Nu știu alții cum sunt, dar eu prea multe întâmplări nu îmi aduc aminte nici din primar, nici din gimnaziu ci cred că mai degrabă îmi amintesc stări, situații. Știu că am citit mult când eram mică. Undeva până prin clasa a patra, cred că Remi din „Singur pe lume” sau Cosette și Gavroche din „Mizerabilii” au lăsat multe amprente. A contat foarte mult că am crescut având cărți în casă, enciclopedii, atlase de geografie, botanice sau zootehnice, jucării educative și tot ce credea mama că îmi este de folos în acele vremuri. Au hrănit o curiozitate, pe care o am și astăzi, însă cu o nevoie mai mare de învățare practică.
Apoi, în toată perioada liceului am fost sigură că o să dau la Psihologie. Îmi plăceau ca și acum oamenii. Doar că odată admisă la mai multe opțiuni, mi-a făcut mai mult cu ochiul cortul de la Facultatea de Geografie. Astfel, 3 ani de zile am studiat Geografia Turismului, apoi un master de Mediu actual și devoltare durabilă. Au fost ani în care am învățat adaptabilitatea. Și cu doza de subiectivism, chiar cred că cei ce traversează acest domeniu de învățare sunt foarte „descurcăreți”, în sensul optim al cuvântului. Oricum, chiar și atunci, pasiunea pentru oameni s-a văzut în alegerile mele, care țineau negreșit de geografia umană.
În perioada programului Teach for Romania am studiat și programul de conversie Pedagogia învățământului primar și preșcolar la Universitatea din București. Aceea a fost cu adevărat o experiență de învățare simțită cu toți porii. Aveam 28 de ani, dar aceeași agitație a studentului de 19 ani. Am trăit-o alături de colegii de program Teach și de conversie. A fost cu naveta Brașov-București, cu plecat sâmbăta dimineața la ora 5 dimineața din Brașov și întors duminica la 20:00 în Brașov. Acesta era orarul pentru papucii de învățăcel. Apoi lunea o luam de la capăt cu papucii de învățător. Temele care furau din timpul de citit, de munte, de orice altceva, dar care sădeau mai multă siguranță în procesul cu copiii. Reconectările cu colegii de program, orele din tren care erau de fiecare dată altfel, dar eram împreună. Toate au făcut să fie mai ușor să empatizez cu elevii mei.
Cum a fost pentru tine experiența programul Teach for Romania?
Au fost doi ani intenși. M-am mutat din Iași în Brașov. Și a venit la pachet cu de toate: adaptare cu altă zonă geografică, culturală, etnografică, spirituală. În paralel se întâmpla întâlnirea cu elevii, cu tot ce înseamnă să fii alături de niște copii în procesul de creștere. Și cel mai greu, în planul interior, întâlnirea cu mine: cu ce pot, cu ce nu pot, cu instrospecție, cu multă descoperire, deseori inconfortabilă. Nu era că făcea cineva ceva anume, ci toate la un loc stârneau întâlnirea cu tine. Suflul găștii întregi din Teach, felul în care eram încurajați să fim alături de elevii noștri, toate erau ca plămădeala unui aluat. Și nu era nici unul dintre noi super zen sau vreunul veşnic picat în butoiul cu deznădejde. Erau stări oscilante, alternante, valoroase și cred că faptul că totul se întâmpla într-un spațiu de siguranță, al familiei noastre Teach, cu bune și grele, a făcut să fie mai ușor.
În cazul meu, faptul că am fost în echipă cu Nana și cu Vali, aceeași generație Teach, același nivel de clase la care predam și mai ales aceeași căutare spirituală, a făcut să fie totul cu Dumnezeu înainte. A fost o experiență cu bucurie, uneori cu amar, cu multă cunoaștere, cu dăruire și primire. O experiență de șlefuire.
Ce impact a avut în viața ta profesională și personală programul Teach? Ce este diferit în viața ta acum?
În primul rând nu aș fi lucrat cu copii. Sau cel puțin mai dura până să fac asta. Pentru mine, motivația inițială a venit dintr-un drag mare de țară. Să fiu profesor era calea pe care mi-o asumam, pentru a face ceva concret din, cu și pentru dragul de țară. Cel puțin așa se vedeau lucrurile din perspectiva mea atunci. Apoi, în timpul Academiei de Leadership am realizat că firea mea e mai de folos elevilor claselor primare. Autenticitatea exprimărilor, dorința de joacă și curiozitatea mea erau punctele unde simțeam că mă intersectez cu copiii de primar. Și acum simt la fel. Cu atât mai mult cu cât sunt omul care construiește relații și îmi doresc ca elevii pe care îi însoțesc în drumul de învățare, să deprindă, înainte de orice cunoștință cognitivă, încrederea în tot ce vine firesc din inima lor.
Așadar, de la Teach încoace, traiectoria profesională a fost una mai clară, mai concretă și cu o neoprită practică. Impactul a fost unul care a zguduit mai degrabă noțiunea de curaj. Am simțit că se poate construi mult, când e un scop comun sănătos. Nu știam asta atât de clar înainte. În mintea mea, a relaxat mult poziționarea față de ceea ce numim, general, „autoritate”. Înţeleg astfel că un dialog echilibrat nu se face din poziţii de frică, obedienţă nejustificată. E important să credem în intenţiile noastre, să ni le susţinem şi să fim la fel de prezenţi şi în disponibilitatea de a ne îmbunătăţi mereu practica.
Personal, impactul a fost asupra conştientizărilor unui proces. Cred că traversarea programului a zdrobit o mândrie fără fond, lăsând loc mai mult sentimentului de recunoştinţă. Înţeleg acum ce daruri am primit, ce minuni se întâmplă când obiectivul final priveşte un „împreună” şi nu doar un „sine”. Fără intenţie de a slăvi întreaga experienţă, ci doar cu obiectivitatea păţitului care-i povestitor, experienţa în sine te scutură un pic. Te scoate din acel „eu” cu care eşti obişnuit şi te aşează, mai prietenos, mai iubitor, mai prezent cu partea reală din „eu”.
„Dacă m-aș întoarce acum într-una din cele 2 școli în care am lucrat, ştiu sigur că ar fi ca şi cum nu am plecat. Asta pentru că ceea ce s-a clădit, a fost bun clădit.”
Care crezi că este schimbarea cea mai importantă pe care ai adus-o la copii și în școală?
Nici una. Nu am rezonat cu niciun slogan despre schimbare. Nu am intenţionat asta. Cred că faptul că am folosit de trei ori negaţia spune multe despre asta. Simţeam intuitiv, poate chiar de pe pielea mea, că nu e despre a schimba ci despre a înflori ce era de înflorit, îndreptat ce era de îndreptat, sprijinit acolo unde era nevoie. Exact ca în natură. Petecul de pământ nu îl schimbi niciodată. Îi dai doar ce îi prieşte şi el mai departe rodeşte. Cred că aşa e şi cu noi când învăţăm. Adult sau copil.
Copiii au înţeles că au libertatea să se exprime, cu bune şi grele mergem înainte, au un sprijin şi un „heirup” în relaţia cu mine. Eu am fost din categoria celor care s-au agăţat mereu de paşii mici versus obiective mărețe. Celebram de fiecare dată reuşitele mici. Iar în şcoală, nimic din ce am făcut nu a fost de una singură. Uneori am fost omul potrivit la locul potrivit. Alteori am primit spaţiu, credit şi încurajare de la cei din şcoală şi am cules roadele împreună. Ca atare, trăind fiecare clipă cu prezenţă, fie că era vorba despre copii, colegi, directori, nu cred că a existat ceva pe care să-l definesc „cel mai important”. A existat însă relaţionare, comunicare, rezultate. Dacă m-aș întoarce acum într-una din cele 2 școli în care am lucrat, ştiu sigur că ar fi ca şi cum nu am plecat. Asta pentru că ceea ce s-a clădit, a fost bun clădit. Şi în povestea aceasta, lucrurile au ţinut şi de ceilalţi.
Povestește-ne o întâmplare care ți-a rămas întipărită în minte în perioada în care erai la catedră.
De fiecare dată când un elev de la clasa la care eram îmi transmitea, ca replică, gând sau vorbă ceva ce am învăţat împreună, erau artificii în inima mea. La prima clasă, clasa a II-a la Gârcini, aveam o vorbă de încurajare, pe care o foloseam între noi : „Tu, copil deştept, astăzi, vei încerca.” Am fost la căţărat cu ei pe panou, în sală, şi am vrut şi eu să mă caţăr, în ciuda fricii. Iar ei de jos, îmi strigau chicotind: „Tu, doamna, astăzi vei încerca.”
Mai am întipărite în minte imaginile cu ei fiind profesori. Făceam deseori exerciţiul acesta. Erau savuroşi. Erau oglindirea perfectă. Cu toate stângăciile la pachet. Uneori ziceam: „Cum copiii, aşa fac eu?” Râdeam mult împreună.
Când am fost în tabără, stăteam la rând la cantină să ne luăm desertul şi deşi erau nerăbdători să mănânce, nu începeau până nu primeau toţi copiii desertul şi până nu veneam şi noi la masă. Era bucuria unui împreună. Şi da, erau wow-uri. Pentru că vorbesc de copii care abia dobândeau asta. Eram foarte acasă noi între noi.
Momentele când veneau ei şi cereau să mai citim. Sau când împărţeau între ei, firesc, simplu, natural. Momentele când puteau să vorbească despre ce simt şi nu doar să lovească. Au fost multe artificii în sufletele noastre.
„Un diamant într-un magazin de diamante, e încă o frumuseţe la număr. Un diamant între pietre, străluceşte. Sunt sclipitori mulţi copii.”
Care au fost cele mai bune lucruri pe care le-ai văzut și vezi că se întâmplă în educație și în școlile vulnerabile din România?
În tot greul e un bine. În primul rând, e dorinţa copiilor de a veni la şcoală. Să nu uităm asta. Sunt multe şcoli, în zone vulnerabile, unde copiii chiar vor să vină la şcoală. Acum am şi termen de comparaţie, ştiu că nu e o generalitate şi tocmai de aia acolo unde se vrea, e mare bucurie.
Copii cu foarte mult potenţial. Un diamant într-un magazin de diamante, e încă o frumuseţe la număr. Un diamant între pietre, străluceşte. Sunt sclipitori mulţi copii.
Apoi atmosfera din cancelarie. Acolo unde am fost eu, nu am întâlnit concurenţă neprietenoasă, nu fugea nimeni după dosare şi gradaţii de merit. Acolo ne doream să mai facem ceva bun, în încercarea de a rezista. Sigur că ţinea fiecare să aibă loc de muncă, dar intrase într-o inerţie să împărtăşim. Şi se munceşte. Sunt altfel de provocări. Uneori faci alfabetizare şi la clasa a III-a, a IV-a. Şi e bine că se face. Sau cel puţin aşa se vede din bula mea.
Dar cele mai grele și provocatoare aspecte care crezi că sunt pentru un tânăr debutant și elevi?
Îmi imaginez însă că pentru un tânăr debutant e greu iniţial, până învaţă să facă echipă cu părinţii, până stabilesc limitele, până ajung să aibă o relaţie, mai ales una rodnică. Presupunând că îi place ce a ales şi că relaţionarea cu copiii nu e o provocare, mă gândesc la celelalte aspecte, cum ar fi volumul de muncă. Până te calibrezi şi până te conectezi real cu nevoile clasei tale, este de muncă. Să fii învăţător capătă esenţă de dascăl când înveţi să nu lucrezi şablonat. Când nu faci doar ca să fie, ci cauţi cu adevărat să sprijini parcursul elevului.
Managementul timpului poate fi o provocare. Poate lua timp până înveţi să nu uiţi total de tine, prins fiind de flacăra predatului. La fel de provocator mi se pare să fii atent să nu proiectezi nevoile tale în nevoile elevilor, să faci diferenţa între ce ai vrea tu şi ce e nevoie la clasă. Să existe echilibru între amprenta ta în stilul tău şi amprentele lor. Avem tendinţa să facem ce ne e mai la îndemână. Şi astea se învaţă în timp.
Pentru elevii din zonele vulnerabile cred că provocările sunt variate. Dacă vorbim şi de condiţii de viaţă precare, e greu şi să îţi cari apa cu care să te speli. La fel cum e în situaţiile în care nu primeşti sprijin de acasă pentru a înţelege diverse de pe la şcoală. De multe ori nici nu ştiu că e greu, pentru cu nu au termen de comparaţie. E greu şi să rămână constanți în visurile lor. Când în jur, pare că pot exista soluţii mai rapide spre bunăstare, e greu să nu te ia valul. În zonele vulnerabile sunt mult mai puţine lucruri de-a gata.
Când te gândești la un profesor model întâlnit în școala în care ai activat în programul Teach, care ți-a schimbat parcursul în viață sau perspectivele, către cine mergi?
De la fiecare am luat câte ceva. I-aș putea menționa pe fiecare în parte, dintre cei cu care am interaționat mai des, pentru că sigur au existat amprente din partea dumnealor. Îmi vine acum în minte doamna învățătoare, responsabila comisiei metodice. Ne-a primit cu drag, fără a face însă compromisuri la calitatea muncii. Fireşte că nu aveam multe abilități dobândite. Uneori mai mergeam la dumneaei la ore, să vedem cum mai lucrează la legarea sunetelor sau la matematică. Având atâţia ani de experienţă în acea şcoală, ne mai liniştea când ne apuca amarul că „geacă, geam sau geantă” inițial, sunau doar ca „jacă, jeam şi jantă”,. Ne sfătuia mereu şi în acelaşi timp nu ne tăia elanul începătorului. Ne lasă să ne croim experienţele. Este obiectivă şi profesionistă. Pentru nevoile mele de structură, predare cu claritate, dumneaei rămâne reper.
Doamna mea de suflet, lângă care am avut clasa în primul an. Nu ştiu dacă am făcut ora de muzică vreodată cu aşa multă bucurie, cum vedeam la ea. Doamnelor directoare, care ne-au învăţat să facem hârtiile ca la carte, adică să găsim sensul şi folosul în ele. Fiecare este bucăţica de puzzle plină de culoare şi multă dedicare din întregul colectiv. Domnișoara educatoare cu inepuizabila ei dăruire pentru întreaga comunitate, cu toate proiectele şi activităţile care reuşeau să închege relaţiile. Ne mobilizam reciproc de multe ori. Mai am în inimă şi doamnele profesoare, care erau la fel de prezente în context, chiar dacă predam la nivele diferite. Mulţumesc fiecăreia dintre ele, menţionate aici sau nu, însă faţă de care port recunoştinţa.
Fetelor din Teach, care erau în şcoală atunci, învăţătoare, am avut bucuria să le zic personal că au fost mângâietoare, mai ales în perioada de debut.
„Nu avem nevoie doar de o săptămână de şcoala altfel, avem nevoie să îndrăznim să facem lucrurile altfel.”
Dacă ai putea face 2-3 schimbări astăzi în educație, care ar fi și de ce?
Prima oară mă gândesc la formarea celor ce ajung la catedră. Cred că e nevoie de mult mai multă dezvoltare personală pentru fiecare cadru didactic. E încă multă frică. Frică de a îndrăzni să predai poate stând pe o pătură afară. Sunt convinsă că sunt şcoli şi săli de clasă în care totul a rămas cu umbra şi atmosfera şablonării, cu atmosfera unui „Aşa trebuie.” E nevoie de multe exerciţii de cunoaştere, autocunoaştere, relaţionare, scoatere din zonă de confort. Şi cred că ţine şi de cât de autodidact e fiecare. Dar asta simt, nevoia de a ne arăta vulnerabilităţile. La clasă avem nevoie şi voie să fim şi vulnerabili. Altfel, nu am putea-o înţelege la elevi. E despre firesc.
Nici ideea de Școala Altfel nu o îmbrăţişez aşa tare, pentru că se întâmplă foarte mult duplicarea activităților de la judeţ la judeţ. Se ajunge ușor de la a ne inspira la a ne șablona. Nu avem nevoie doar de o săptămână de şcoala altfel, avem nevoie să îndrăznim să facem lucrurile altfel.
Cum te implici în educație și inechitate în momentul de față, care este rolul și impactul tău?
Momentan lucrez într-o şcoală, dintr-o zonă cu destul de multe provocări. Dreptul la educaţie al copiilor este periclitat de emigrările oscilante ale părinţilor. Este o comunitate de etnie romă, cu altfel de provocări şi de care credeam că nu mă voi speria. Însă, în primele luni am simţit lipsa unui echipe cu care să vorbeşti acelaşi limbaj. Îmi lipseau obişnuinţele din Teach, în care, împărtăşeam despre elevi şi nevoile lor şi nu doar despre situaţii administrative. A fi „împreună” îţi dă curaj. Am simţit şi aici aceeaşi situaţie în care se munceşte mult, o direcţiune foarte dedicată, foarte implicată, frânată însă de absenţa tuturor factorilor din ecuaţie: implicarea părinţilor, statornicia unor obiceiuri sănătoase. Nu cred că am reuşit să am un rol. Când am îndrăznit, am avut după de gestionat multe ecouri greu de dus. Au fost zile în care simţeam că poate fi mai bine, dar şi zile în care mă simţeam doar ca la serviciu. Am înţeles foarte bine ce înseamnă: educaţia e 50-50. E nevoie să vrea şi educatul şi educatorul. E încă o perioadă de proces, cred. E un permanent freamăt de cum aş putea face să vină la şcoală, cum pot recupera atunci când vin. Simt inechitatea, aşa cum simt şi că totuşi trebuie să existe o soluţie. Aici mă agăţ de un TREBUIE.
Ce înseamnă pentru tine apartenența la comunitatea Teach și la comunitatea de alumni Teach? Ai acțiuni comune cu organizația sau alți alumni?
Înseamnă bucuria de a şti că fac parte dintr-o familie mare. E genul acela de relaţie în care, printr-un telefon, reiei de unde ai lăsat acum 4, 5 , 6 sau cine ştie câte luni. Ştim unii de alţii. Sunt relaţii mai apropiate, relaţii mai puţin apropiate, dar toate însă sub o umbrelă de familiaritate. Chiar şi cu cei cu care nu ai fost în aceeaşi generaţie. Ştim fiecare că odată ce am traversat punctele de intersecţie principale ale aceleiaşi experienţe, găsim mereu un spaţiu călduros.
Povestește-ne o realizare/bucurie legată de ceea ce faci/activitatea ta în calitate de alumnus/alumnă.
În perioada Teach, am învăţat că se poate orice, dacă alegi să îndrăzneşti. Aşa că anul acesta, de Crăciun, am îndrăznit să cred că Moş Crăciun poate încălţa copiii care vin la şcoală. Eu am îndrăznit, cei de la Dragoste desculţă au rânduit. Mulțumiri. Şi astea-s „metehne” din program: să ceri ajutorul şi să crezi. Sau că totuși, încă mai cred în fiecare copil din fața mea. Sau că pot, slavă Domnului, să explic o adunare sau o scădere și pentru un nivel mai puțin antrenat. Lucruri aparent simple, dar consistente pentru noi.
Ce planuri profesionale ai în perioada următoare și cum plănuiești să ajuți dezvoltarea educației?
Să ajung, într-o formă sau alta, ca alături de copii să învăţăm cât mai multe de la natură şi animale. Nu m-ar bucura altă direcţie mai mult, decât o educaţie în care respectul şi atenţia pentru mare, munte, lemn, pădure, câmpie, frunză, buburuză, capră, miel sau fluture să fie o realitate firească. Mi-aş muta dăscălia într-o bătătură de lume, în care faptul că ne-am uitat încărcătorul acasă să nu fie o pagubă.
Comunitatea de alumni Teach for Romania numără în momentul de față 102 membri, dintre care 80% lucrează în educație, iar 70% activează în școli publice și instituții de învățare private, aceștia rămân în școli și dezvoltă cultura școlară. O fac mai inovatoare, mai incluzivă, mai colaborativă.
Printre activitățile pe care le-au făcut alumnii în școli se numără implementarea a opt proiecte de mobilități școlare Erasmus Plus; sprijinirea dezvoltării de cluburi de lectură FANBOOK, cluburi IMPACT sau de dezbateri ARDOR; implicare în dezvoltarea a 10 comunități de practică și învățare în școlile din România; atragerea de ONG-uri și resurse din companii pentru vizite ale elevilor, mobilarea claselor și oferirea de rechizite sau alte materiale necesare elevilor.
Abonează-te la newsletterul nostru aici pentru a afla ce mai facem în Teach for Romania.
