Autor: Mirona Grigorescu, învățător susținut de Teach for Romania
– Și când o să te vedem și pe tine la TV, alături de Prințul Charles?
– Poate o să am și șansa asta, nu știu, dar deocamdată am onoarea să „servesc ceaiul” zilnic alături de o gașcă de vreo 20 și ceva de copii.
Acum un an, încă din Academia de Leadership și Pedagogie, „pusesem ochii ” pe postul de învățător la Școala Primară Viscri, județul Brașov. Într-un final, totul a decurs conform planului; am luat postul de învățător și ca să fie treaba completă, m-am și mutat în sat. Am predat simultan la Clasa Pregătitoare și I.
Da, faimosul sat Viscri, sit UNESCO, despre care s-au făcut o multitudine de reportaje faine. E extraordinar că încă mai avem astfel de locuri pitorești în România, dar de multe ori, realitățile sunt altele, decât cele televizate.
Imaginați-vă un copil, care a crescut doar cu povești cu final fericit, care a fost purtat prin locuri minunate, care a fost înconjurat mereu de oameni frumoși, care a avut parte de cei mai tari profesori și dintr-o dată este izbit de o altă realitate. De o realitate pe care mulți dintre noi, refuzăm să o vedem, sau efectiv nu avem contact cu ea.
Copilul acela am fost eu, după ce m-am mutat în sat. Știam că va fi greu. Mi-a fost greu și încă îmi mai este câteodată. Dar mereu îmi aduc aminte de gândul cu care am pornit la drum, și anume: ”SE POATE”.
”Tânără, de la oraș, necăsătorită…. ”. ”Fiți mai severă cu ei”, ” Pe al meu să-l urecheați” , ”Ce sunt cu metodele ăstea? Acum 20 de ani se făcea școală, nu ca acum!”. Și așa au trecut câteva săptămâni încercând să înțeleg cum funcționează sistemul, cum ar trebui să mă comport, să fiu acea ”doamnă învățătoare de la sat”, să încerc să mă integrez, să fac parte din comunitate.
Până într-o zi, când m-am trezit cu Denisa, o elevă de clasa a II-a, în curte, să mă roage să o ajut la teme. În momentul acela, mi-a săltat inima de bucurie, mi-am recăpătat încrederea și toate forțele și mi-am zis: ”Haideți să facem România asta mai frumoasă decât este deja!” Apoi a venit și Raluca, apoi și Daniel și Costel, apoi și Andrei… și au venit, până s-a umplut curtea.
Și uite așa a trecut anul de repede, încât m-am trezit spre final de an, că din momentul în care a venit Denisa, eu petreceam zilnic câte 4-5 ore cu copiii din sat, ajutându-i la teme și înbunătățindu-le cunoștințele, ore de lectură, descoperind natura, plimbând câinii, curățenie în sat, jucând basket, gătind, babysitting, mers cu bicicletele, concursuri de sanie.
Fără să îmi dau seama, îmi creasem un fel de After-School, cu grupe de copii, program bine structurat, activități în funcție de nevoile fiecărui copil.
Dimineața eram la școală, după amiaza în curte sau hoinărind și descoperind satul alături de copii. Cu cât lumina zilei se lungea, cu atât sesiunile durau mai mult. ”Stăm până se întunecă, doamna!”.
Cel mai amuzant moment a fost într-o după amiază: mă ”ascunsesem” în cameră să trag un pui de somn, cuprinsă de vise frumoase, aud șoptind niște voci: ”Doamna…. doamna… doaamnaaaa! Facem meditații, doamna!?” Deschid ochii: vreo patru copilași lângă pat cu ghiozdanul în spate.
Venise vremea vacanței de vară. Nu știam dacă reușesc să mă întorc din nou la toamnă. Îmi era greu să părăsesc satul, așa că am decis să mai rămân încă două săptămâni în sat după ce a început vacanța și să organizez o școală de vară, pe cont propriu, timp de cinci zile. Am numit-o ”Școala Noroioasă”. Fiecare zi a avut o tematică diferită, cum ar fi: gătit, atelier de Teatru de Păpuși, Științe, Povești și Recliclare. Au participat în total 23 de copii, cu vârste cuprinse între 6 și 11 ani. Bineînțeles că nu a lipsit nici limonada, pe care tot copiii o pregăteau zilnic. Cea mai gustoasă limonadă pe care am băut-o vreodată!
Și nu, nu am fost singură în această aventură. Am avut alături de mine încă din primul moment în care am ajuns în sat, și până în prezent, niște oameni extraordinari, care au crezut în mine, care cred în educație de calitate, care cred într-un viitor mai bun în România, care m-au găzduit, m-au încurajat și mi-au oferit materiale și spațiu pentru ateliere și au înțeles că schimbarea nu se produce peste noapte. Le sunt foarte recunoscătoare lui Mihai și Ralucăi, de la pensiunea Viscri 125 și copiilor lor pentru aventurile petrecute impreună, lui Alexu și Mara, de la Viscri 32, Adelei Muntean, artist vizual, dnei Imola Feldberg Popescu – pictoriță, Alinei, lui Ștefan, fundației Mihai Eminescu Trust, a părinților și colegilor de catedră, și nu în ultimul rând Super- Copiilor din Viscri. Datorită lor am reușit să creem o lume mai bună. O lume mai bună într-o Românie care merită.
Din pasiune, perseverență și curaj, se nasc lucruri extraordinar de frumoase. De aceea cred cu tărie că se poate și mereu este loc de mai bine, atât timp cât fiecare dintre noi se implică, cât de puțin.
De asemenea, am încredere că ceea ce am început anul trecut, va crește, va prinde formă și ne va ajuta să învățăm să scriem. Viitorul.
De ce cred așa de mult?
Pentru că astăzi, în prima zi de școală, după încheierea festivității de deschidere, vine Alexandru la mine și mă întreabă : ”Doamna, azi facem meditații!?”
Acest profesor este beneficiar al proiectului NEWTT (564718-EPP-1-2015-2-BG-EPPKA3-PI-POLICY), cofinanțat prin KA3 a Erasmus+, a UE.
