Reality check cu Iuliana Oprea – viața de învățător în afara bulei, într-o comunitate în care unii copii sunt primii membri ai familiei care învață să scrie și să citească fluent

October 7, 2021
SuperTeach
Comments Off on Reality check cu Iuliana Oprea – viața de învățător în afara bulei, într-o comunitate în care unii copii sunt primii membri ai familiei care învață să scrie și să citească fluent

Când Iuliana a intrat dimineață în clasa a IV-a la care e învățătoare, o așteptau șase copii din 25. I-a dat unuia dintre băieți un pix pentru că nu avea, l-a avertizat să-l nu bage în gură, să nu-l roadă, altuia i-a dat o mască pentru că venise la ore fără, între timp a mai apărut un băiat la oră. I-a rugat pe copii să scoată caietele „lungi” pentru ora de științele naturii și au citit împreună orarul zilei: științe, română, religie, educație civică.

Pe una dintre fete o roagă să citească titlul zilei: „amestecul și separarea amestecurilor”  și Iuliana îl scrie pe tablă. „Scriem și noi?”, au început să întrebe copiii. Învățătoarea a început să-i întrebe despre amestecuri. Ce amestecați acasă? Bomboane verzi cu mov, a spus o fată. Cola cu lămâie, a spus alt elev. Ce se întâmplă când amestecăm sucul de la lămâie cu sucul? Întreabă Iuliana în continuare. „Substanță omogenă, e atunci când o substanță se amestecă în alta”. „Dar dacă amestecăm apă cu pietre, e o substanță omogenă?” Încep să se audă chicoteli printre copii. Nu, că pietrele se duc la fund. Exemplele continuă până la murăturile pe care le fac mamele copiilor acasă, deci un amestec de castraveți, apă și oțet.

„Astăzi amestecăm și noi ca să vedem ce se întâmplă”, spune învățătoarea, în timp ce începe să pună pe catedră lâmâi, apă, zahăr, pahare, apoi se plimbă printre rânduri, împărțind tuturor câte un pahar și două substanțe și e atentă să-i întrebe pe rând ce s-a întâmplat în paharele lor.

Când copiii încep să se agite, Iuliana le amintește că vorbesc peste ea și nu respectă  regulile agreate împreună. „Care sunt?” Printre ele: Gurița închisă. Strănutăm la cot. Ascultăm cu atenție. Mai târziu se aude în cor și viziunea clasei a IV-a: „Împreună reușim, foarte bine să citim, scriem și socotim; Încrezători în noi să fim.”

La română se citește un text în care cuvintele și creioanele sunt personaje principale. „Unde se duc cuvintele?”, întreabă Iuliana. Un exercițiu care le testează atât atenția la citire cât și de atenție la sensul textului. Unii sunt ageri și răspund imediat, alții se gândesc mai mult, citesc mai greoi. Primii se agită din nou, învățătoarea le spune să aibă răbdare, „lăsați-l să se gândească”. La educație civică se vorbește despre dreptul la educație, când e respectat și Iuliana îi întreabă cum l-ar desena? Primesc foi, scot culorile și încep să apară nori, soare, personaje. Dacă sunt cuminți și atenți la ore și vin la școală, primesc stickere și când strâng mai multe primesc ceva de la „magazin”, spre exemplu un set de carioci sau un penar pe care Iuliana le dă la finalul orei.

Iuliana Oprea are 25 de ani și ține minte că-i plăcea să se joace de-a școala când era mică, un joc în care ea era profesoara. Gândul ăsta i s-a reactivat la Facultatea de Litere, când a părut că din tot ce are de oferit facultatea, specializarea spre învățământ este cea care i se potrivește cel mai bine. Cel mai mult și-a dorit să fie profesoară de română, însă Teach for Romania a adus-o la catedra clasei de primară din Ivești, sat din județul Galați, într-o școală cu risc de abandon școlar ridicat, o provocare încă dinainte să înceapă. Iuliana le-a luat pas cu pas și a reușit să-i aducă pe copiii din comunitatea romă, majoritari în școală, la ore.

În plină pandemie, însă, numărul de absențe a început să crească. Unii nu au fost pregătiți, la început, pentru școala online, cu tablete, alți copii nu au intrat la orele online pentru că familiile nu au insistat. La întoarcerea la școala fizică, o parte dintre părinți au fost reticenți să-și lase copiii înapoi în clasă, de teama că se vor îmbolnăvi. 

Pandemia a accentuat ceva ce conducerea școlii din Ivești, respectiv mediatorul școlar (care face vizite acasă, familiilor), respectiv învățătorii, deci și Iuliana, au încercat să rezolve în ultimii ani: prezența la ore, în special a fetelor. Se întâmplă ca în unele zile să fie la ore șapte băieți și o fată, poate spre finalul orelor să apară și a doua, sau a treia fată. 

Prima oră oricum e cea pentru forfotă, în care se strâng și deschid ușa clasei Iulianei rând pe rând, în care își caută locurile, pixurile, măștile, dar sunt mari șanse ca cei șase-șapte copii din 25 care o așteaptă să fie băieți. Fetele termină, de multe ori, clasele primare, însă pe măsură ce se avansează în gimnaziu, se împuținează. Părinții, comunitatea le îndeamnă spre o viață de familie încă de pe-atunci.

Sunt și părinți care își trimit copiii zilnic la școală, însă numărul lor e mai mic. Fetele care participă vor veni în porturile lor tradiționale și la ora de sport. Pandemia a venit să îngroașe aceste diferențele și să facă misiunea școlii, echitatea în educație, și mai dificilă ca înainte. Asta a îngreunat și misiunea Iulianei de a aduce la același nivel de scris și citit, spre exemplu, toți copiii din clasă.

Mai departe, povestite de Iuliana, câteva dintre provocările ei de la catedră în al doilea an de învățământ, în plină pandemie. Ce faci când așteptările cu care vii de acasă nu se potrivesc cu ce găsești în clasă?

*

La facultate am făcut și modulul psihopedagogic, ca să-mi permită să predau, iar la practică m-am simțit în largul meu la catedră. Aveam o afinitate pentru cei de V-VIII, pentru potențialul discuțiilor pe care le-aș fi putut avea cu ei, însă Teach mi-a arătat că mă înțeleg bine și cu cei mici. M-am gândit că nu pot să predau la Ivești, era o navetă de 150 de kilometri dus-întors din Brăila, unde locuiesc, însă am zis de ce nu, poate acolo era locul meu, plus că de ce să nu ofer copiilor de (atunci) a III-a o continuitate (n.r.- învățătoarea dinaintea ei fusese tot din comunitatea Teach).

M-am gândit la planuri mărețe, asta m-a și făcut să intru în Teach. Înainte, lucram la o bancă și nu mai voiam ca viața mea să se rezume doar la atât. Dar mi s-a dovedit că e foarte greu să ajung la o schimbare mare, pentru mai mulți copii, și a trebuit să mă mulțumesc cu cât reușeam să fac, chiar dacă mie mi se părea puțin, pentru că viața bate filmul, iar realitatea e dură.  

Teoria mea era că elevii sunt foarte drăgălași și or să mă asculte indiferent de situație. Dar nu a fost așa, și eu am început să fiu mai fermă din tonul în care vorbeam cu ei, să le vorbesc ca unor parteneri de clasă, cu drepturi și responsabilități. Pentru că trebuie să știe că au nevoie de reguli pentru a se simți în siguranță și pentru a atinge, împreună, obiectivul care ne aduce pe toți la școală.

Duritatea a venit, de fapt, când am constatat nivelul lor de cunoștințe și competențe. Venisem cu multe activități faine în mintea mea, interactive, mai mult joc, dar mi-am dat seama că nu puteam să le duc tot timpul spre ei pentru că mă loveam de nivelul lor de scris și citit, care era foarte jos și atunci nu prea mai aveau farmec. În loc să fie interesante pentru ei, deveneau frustrante pentru că nu le ieșeau.

Apoi am constatat că am în clasa a III-a copii care nu știau alfabetul. Și pe final de a IV-a am avut. A venit partea în care a trebuit să organizez lecțiile și să mă ocup de acești copii separat, să le acord timp, iar asta era un mare consumator de energie pentru mine în timpul orei. Mi-era mai ușor să rămân cu ei la ore remediale pentru că-l opream pe câte unul și lucram doar cu el, era mai simplu. Victoria a fost că am reușit să-i fac pe doi dintre ei să scrie și să citească.

Acasă pregăteam lecțiile pentru a doua zi, nu mergeam pe improvizație pentru că eram în primul an, panicată că nu fac lucrurile cum trebuie, și mai ales pentru că erau la un nivel atât de scăzut, încât simțeam o responsabilitate mai mare. Simțeam să mă gândesc bine ce să fac cu ei, cum să eficientizez timpul.

Celor de la remedial le aduceam fișe de lucru cu literele punctate, ca ei să facă litera după model. După ore citeam, pentru că în clasă nu mai rămânea suficient timp. În plus, acasă, unii părinți, la rândul lor nu știu să citească și atunci nu mă puteam baza pe faptul că vor citi acasă. Le explicam litera pe care o desenaseră, îi rugam să-mi dea exemple de cuvinte cu litera respectivă, apoi făceam exerciții cu cuvinte care începeau, conțineau și se terminau cu litera respectivă.  

Cu unii dintre părinți m-am înțeles bine, unele mămici veneau să mă întrebe cum se descurcă copiii lor la școală, dacă totul e în regulă, dacă au fost cuminți. Interesul nu a fost la mulți părinți, dar a existat și m-am bucurat. Au venit în prima zi să mă cunoască, am stat de vorbă, dar la ședințe nu au venit. Am stabilit o dată una la ora 12:00 și au venit răsfirați pe tot parcursul zilei  și mi-au întrerupt mai toate orele. Unii părinți nu știau să citească ceasul.

Au mai fost părinții unui copil, pe care-l bănuiesc disgrafic pentru că nu reușește să scrie literele, doar mâzgălește, iar mama lui a venit să mă întrebe de ce nu știe copilul ei să scrie. Problema e că tocmai cei care nu știu să scrie sunt cei care nu au prea frecventat orele. Asta însemna o zi la școală, două lipsă. Pentru un copil așa mic e foarte importantă constanța la ore. De fiecare dată când lipseau, trebuia s-o iau de la capăt.

Am discutat cu părinții, le-am explicat consecințele și i-am rugat să își trimită copiii la școală. Și în timpul școlii online le-am explicat că le trebuie un program pe care să încerce să-l respecte și se va obișnui, dar discuțiile nu au avut efect .

La noi e o regulă nescrisă: copiii nu vin la oră fixă. Între 8:00-9:00 ei se tot adună. Am întrebat de ce se întâmplă asta. Unele răspunsuri m-au lăsat fără cuvinte, dar am fost bucuroasă că cei mai mulți dintre ei au fost conștiincioși, s-au trezit singuri dimineața și am apreciat asta mult la ei.

Pandemia ne-a luat prin surprindere, ca pe toți. A fost greu pentru că s-a închis și satul pe-atunci și nu am putut să merg la ei, noroc că o parte mai aveau telefoane de la părinți și am putut vorbi așa. Făceam mai mult ore 1 la 1; cu cine mai avea internet și video ne bucuram de revederi, cu cine nu avea, apel telefonic și atât. Pentru cei de nivelul clasei a fost mai ușor, îmi citeau la telefon, le explicam cum să facă exercițiile, le trimiteau pe WhatsApp într-o poză. Cu ceilalți, îmi rămâneau discuțiile la telefon.   

Apoi a venit vacanța de vară, apoi tabletele toamna, ne-am mai văzut și iar s-a închis școala, iar a fost greu. Cei din familii mai bune, mai aveau poate telefonul împărțit cu un frate, însă cei fără posibilități aveau de obicei telefonul tatălui, iar dacă tatăl muncea și pleca din țară, copilul rămânea fără telefon.

Când s-a închis prima dată școala, am reușit să țin legătura cu maximum 10 dintre ei. În plus, pentru copiii de la remedial nu am apucat să fac fișe de lucru inițial, iar ei sunt cei care aveau nevoie mare de ele.

Când ne-am întors la clasă, din nou a fost o provocare. Ne-am mutat din clasă într-una mai mare, ca să avem loc pentru distanțarea băncilor. Și aceasta a fost o tragedie emoțională – mă rugau să ne întoarcem la clasa lor, pentru că aveam și bibliotecă Bookster, știau și că avem colț de lectură și că puteau să ia de acolo o carte să citească în pauze. Însă oricât am fi rearanjat băncile, părinții nu au vrut să-i lase din cauza virusului, pe cei care lipsiseră cel mai mult. Iar cu vacanța de o lună m-am revoltat tare. După atâta pauză din cauza pandemiei, după ce că lipsesc, acum vor sta acasă, când eu mă bazam pe încă trei luni de școală, trei luni în care puteam face ceva pentru ei.

A fost destul de greu și emoțional, obișnuiți să mă îmbrățișeze, iar pentru mine a fost greu să zic că nu se mai poate. Aveam responsabilitatea față de ei și părinți în primul rând. Ne-am ales un alt salut, cu cotul, propus de ei, iar în curte nu ieșeam decât dacă găseam un colț liber în care să stăm doar noi. După ce am miltat atâta cu „lăsați copilul la școală”, simțeam o presiune și mai mare. Uneori, nu mergeam la baie sau la cancelarie.

Dar în zadar, în unele situații. O mămică mi-a spus că copilul ei poate să rămână și repetent, dar ei îi e frică să-l lase la școală. Am mai încercat să-l sun, nu au răspuns, s-a pierdut un pic legătura. Dar dacă nu or să vină, mă duc eu prin sat să-i caut.

Povestea Iulianei Oprea a fost documentată de Anca Iosif, reporter Decât o Revistă, cu sprijinul partenerului nostru strategic – UiPath Foundation

Abonează-te la newsletterul nostru pentru a afla ce mai facem în Teach for Romania.