Există un semnal de alarmă foarte fin atunci când profesorii se confruntă la clasă cu absenteismul școlar. Devine un semnal de alarmă îngrijorător, uneori prea târziu, când absenteismul școlar devine abandon școlar.
Adrian Bănică, profesor de religie în Ilfov, se confruntă cu situații, uneori extreme, de abandon școlar. Povestește că, de cele mai multe ori, la el în comunitate, elevii abandonează școala fiindcă știu că vor pleca din țară, fără forme legale, alături de părinți, iar școala devine în acel moment un impediment al elevului în a avea o sursă de câștig prin care să își poată asigura nivelul de trai dorit.
De cele mai multe ori, elevii nu văd un scenariu posibil pentru care ar continua studiile, dându-l exemplu chiar pe cadrul didactic care are un nivel salarial mai mic decât ar putea câștiga un elev muncind în afara țării. Un scenariu real, tot mai frecvent în comunitățile ce nu mai cred în viitorul construit aici, în țară, un scenariu care ajută, cel puțin temporar, multe familii să iasă din impasul financiar în care trăiesc. O soluție de moment, dar care nu garantează continuitate și stabilitate.
Uneori, pentru a îi aduce pe elevi la școală, profesorii se duc în comunitate și întreabă de elevi acasă sau află de ei de pe la vecini. Adrian povestește că într-o astfel de situație și-a dat seama de limitele pe care el nu le anticipa în a se implica în viitorul elevilor lui: „Rămâneți la poartă, nu intrați!”, i-a spus o mămică când Adrian s-a dus să întrebe de ce copilul nu vine la școală. Atunci a realizat că unele familii nu își doresc să fie vizitate de cadrul didactic sau nu își doresc să fie văzuți în mediul lor de trai. A respectat această decizie, însă dorința lui de a îi aduce pe elevi la școală nu l-a împiedicat pe Adrian să găsească alte modalități.
Când lipseau colegii, un elev era responsabil să se ducă la ei acasă și să afle motivul pentru care lipsesc. A încercat să ofere autonomie, încât elevii să se implice și să observe că și ei pot fi lideri în comunitate.
Situațiile în care copiii provin din familii dezorganizate, monoparentale sau vin la școală cu bagajul emoțional din cauza lipsei părinților, sunt tot mai prezente. Cultura într-o comunitate trebuie respectată, iar Adrian a înțeles asta, discutând mult cu părinții care veneau să îi povestească că fetele, mai ales, au plecat de acasă cu baieții mai mari, fie din comunitate, fie din comunitățile învecinate. De rușinea comunității în care trăiesc, adesea, părinții pasează vina pe copilă, aceasta aflându-se în poziția în care nu se mai poate întoarce acasă. Într-un astfel de scenariu, părinții își retrag copiii de la școală.
Adrian a apelat și la ajutorul constant de vine de la psihopedagogul școlii pentru a interacționa cu familiile aflate în această situație. Spune că reușita copiilor aduși înapoi, la școală, este destul de redusă, însă își găsește energia de a continua în acele cazuri pe care a reușit să le salveze de la abandon școlar.
Realizează că, indiferent de cât de pregătiți sunt profesorii să se implice în viitorul copiilor de la școală, indiferent de câtă energie duc în comunitate, uneori, trebuie să accepte că sunt învinși de familiile care au renunțat să mai creadă în educație. E un bagaj greu de dus și de acceptat, însă, balanța în a păstra un elev în școală și a îl pierde prin căsătorie conform culturii lor, este o balanță care înclină în funcție de educația din familie. Și timpul investit în fiecare elev stă în puterea lui „Rămâneți la poartă, nu intrați!”.
