Teach for Romania a pregătit vara aceasta o nouă generație de învățători și profesori pentru a lucra alături de copiii din medii vulnerabile. Aceștia vor preda în peste 30 de școli vulnerabile din 10 județe din România.. 7 absolvenți ai primei generații și-au păstrat rolurile de dascăli în județele Călărași, Brașov și București.
Mihaela are 22 de ani și a renunțat la un job într-o companie multinațională pentru a le fi învățătoare copiilor din Gălbinași, județul Călărași.
Mai jos, Mihaela a redat cum a arătat pentru ea prima zi de școală.
Luni, 12 septembrie.
Ora 9. Am intrat în curtea școlii. O mare de copii și ceva părinți, un zumzet agitat… sau așa-l vedeam eu, că eram eu cea agitată. Mă gândeam că nu a trecut prea mult timp de când avusesem și eu asemenea începuturi: bentiță pe cap, flori în mână, ghiozdănel. Iar acum eram pe cealaltă parte; ceva nou. Mergeam glonț spre cancelarie și treceam printre ei cu o oarecare emoție pentru ce urmează; care erau elevii mei din marea aceea de oameni? Cine vor fi părinții cu care voi lucra în continuare? Emoții. Am auzit și vreo două fetițe chicotind pe seama înălțimii mele. Râdeam și eu în sinea mea; cred că nu era om mai înalt ca mine în acea școală, în acel moment.
După cuvântul doamnei directoare, o bunică, de mână cu un băiețel, au venit cu cel mai cald zâmbet posibil să mă întrebe dacă eu sunt noua învățătoare. „Dacă sunteți de la clasa a II-a C, da.” Ni s-a mai alăturat o fetiță cu mămica ei care s-au prins că eu voi fi noua achiziție a clasei și s-au oferit să mă conducă în sala noastră.
Am fost foarte surprinsă. Mă așteptam să fiu respinsă și de părinți, și de copii. Povestea clasei lor este că a aparținut unei alte învățătoare Teach for Romania, care a reușit să lucreze foarte bine cu ei, de unde a rezultat un atașament puternic al copiilor de ea. Au aflat că nu va mai fi ea învățătoarea lor abia ieri. În mintea mea, asta mă punea pe mine într-o lumină de intrus care nu se va ridica la nivelul așteptărilor niciunora dintre ei, părinți sau copii.
Am ajuns, așadar, în clasă. S-a umplut sala de copii și părinți sau frați mai mari. Toți voiau să o cunoască pe noua domnișoară învățătoare. Mă așteptam la ironii sau priviri pe sub sprâncene; dar nu. Toți oamenii au venit cu inimile deschise și m-au primit cum se cuvinte.
Știți tradiția cu buchetele de flori? Deși prefer să primesc o scrisoare sinceră sau câteva cuvinte frumoase în locul lor și să le las să trăiască, ele au fost astăzi (pentru mine) un fel de „avem încredere în tine” și „te primim printre noi”. Fiecare copil care venea la mine cu floricele era un ++ pentru încrederea mea, în astă primă zi.
Am fost pregătită. Spuneam mai sus de scrisori pentru părinți; le-am trimis o scrisoare cu așteptările mele de la ei și le-am dat temă să îmi scrie înapoi o scrisoare în care să îmi povestească despre copiii lor. Sunt multe lucruri de aflat de aici
Le-am cerut acordul verbal (momentan) de a face poze cu copiii și a le folosi pe internet. Cu mândrie în glas au răspuns la unison că „Da, nu e nicio problemă”. Iată-ne, deci.
Credeam că voi fi respinsă de copii, dar m-au surprins într-un mare fel când mi-au spus că semăn cu domnișoara Alexandra. Sau că vorbesc la fel ca ea. M-au îmbrățișat câțiva dintre ei. M-au întrebat câți ani am și le-am spus că vor afla mâine, într-o activitate pe care le-am pregătit-o. Mi-au spus că le place de mine.
Și, mai mult decât atât, am trecut testul părinților. Mi-au spus că „nu se îndoiesc deloc că vom comunica bine”. Sau că „mă așteaptă pe la ei”. Sau că se bucură că sunt tot din Teach și că voi putea comunica în continuare cu Alexandra.
Unde puteam să cer eu un început de an mai fain?
