Mihaela Purcaru este învățătoare. Știe ce înseamnă vulnerabilitatea. Pentru ea, toate experiențele personale de viață, deloc ușoare, au determinat-o să continue, să persevereze în a-și căuta un sens. Și-a dorit să transfere aceste calități și în educație, alături de copii, ca un model de urmat. Și așa a și fost.
„Sunt Mihaela și cândva, nu până demult, răspundeam la descrierile despre mine cu prezentări bibliografice din CV. Poate pentru că trăiam în cutuma corporatistă. Sau poate pentru că încă nu eram sigură în raport cu mine însămi cine sunt. Chiar îmi aduc aminte, cu amuzament, despre o prezentare a mea făcută la o conferință. Cât de bine și pompos suna. Un soi de stimă de sine se consolida superficial odată cu enumerările prezentatorului. Și totuși, niciun moment nu am auzit cuvântul învățător. Chiar unul necalificat, în primii ani…
Mi-a luat 3 ani să îmi asum că eu sunt diminețile învățător. Că mai apoi sunt și profesor la gimnaziu și liceu, și mai pe seară, de două ori pe săptămână seminarist. Parcă astea le spuneam cu un pic mai multă lejeritate. Am și acum un gol în stomac știind cât de departe sunt de performanța celor care îmi sunt modele și mi-au fost (cândva) profesori.
Asadar aleg să lucrez în sistem. De 3 ani pe Calea Griviței. E acasă. Sau e pasiune coroborată cu oboseală, greșeli, durere, frustrare, miracole, credință și, mai ales, iubire. Sub aceste stări am ales să trăiesc și să scriu la povestea unor suflete în bătaia frigului, a ignorantei și a neputinței. Am căutat copii prin case părăsite, păzită de câini, ajutată de elevi curajoși, iar apoi ei au făcut la fel. Și-au adus partenerii de joacă, de cerșit, prietenii din parc si pe toți pe care viata i-a pus la grea încercare.
Anii ăștia 3 au fost și despre materiile din orar. Dar mult mai mult despre șansa copiilor de a intra și de a rămâne în sistemul de educație. O educație cu empatie, ascultare și leadership transformațional. Copiii care abia ieșeau de sub bănci, acum ies în lume, la ateliere alături de alți copii. Cei cu familii și vieți decente. Și, din fericire, fac echipă bună.
Sute de oameni au venit în povestea mea. Prietenii mei s-au cernut. Alții noi au fost ghidați. Resursele au fost și ele consecință a lucrurilor făcute cu dragoste și implicare. Aștern la acest moment doar o adiere de suflet, fără cifre, dar și fără drame. Pentru că realizez că nu am niciun obiectiv de fundraising cu acest text.
Mă prezint cu emoția la ce trăiesc zi de zi, de la 11 elevi alături de care am început la catedră, la cei mai bine de 60 care azi sunt la școala noastră. Pentru că cel mai bun marketing îl face fapta cu suflet despre care eu nu mai am putere să vorbesc, smerită fiind în fața minunilor pe care le trăiesc și a vieților care se schimbă. Iar prima e a mea. Prin ei, elevii mei. De dimineață, prânz și seara. Căci nu mai există pentru mine delimitarea între vieți: personală versus profesională. Ci e vorba despre VIATĂ. Atât. Sunt vie și simt viața cu sensul, încercările, limitele și minunile care se țes de către Creatorul ei.
Iar ca mine, suntem mulți. Eu una mă opresc la colegii mei. De ani de zile la firul ierbii. Aproape ca nici nu își mai dau seama cât bine fac pentru că sunt.
Îmi pare rau dacă te așteptai la ceva concret însă în acest moment nu ma pot cobori in concret. Ia-mă așa, la general. Un suflet care trăiește și construiește prin el la comunitate”.
Povestea Mihaelei poate fi urmărită aici .
