Mina Gălii: educație și inovație socială și comunitară

Interviu cu Mina Gălii, alumnă Teach for Romania și coordonator program local Fundația UiPath

Începem o nouă serie de interviuri în care, săptămânal, vom aduce în prim plan inițiative și povești ale alumnilor Teach for Romania în campania Oamenii Educației. Prima persoană a cărei poveste vă invităm să o descoperiți este Mina Gălii, care a înțeles că trebuie să-i acordăm misiunii noastre timp, energie și reflecție. Totul pentru binele copiilor.

Ea ne mărturisește că viața înainte de experiența Teach for Romania i-a fost oarecum liniară și că a primit aici un dar neprețuit, o cauză. Începutul nu a fost ușor, ci mai degrabă copleșitor. Însă apartenența la comunitatea noastră a învățat-o curând că și ea poate, oricât de apăsătoare este o problemă, poate să-i găsească o soluție.

Suntem bucuroși că de acum acum încolo, de fiecare dată când va căuta oportunități profesionale, se va întreba mai întâi: „Ce fac eu pentru copiii vulnerabili ai acestei țări?”

3

„Teach mi-a dat și mie această mentalitate – că eu pot!”

Povestește-ne câteva lucruri generale despre tine, parcursul tău academic și profesional.

Pot spune că viața mea dinainte de Teach e destul de liniară – am făcut tot ceea ce era de așteptat de la mine: să aleg o facultate, să dau tot ce pot eu, să mă angajez în baza profilului urmat, ș.a.m.d. Experiența mai „disruptivă” din toată ecuația asta a fost faptul că am venit la București ca un burete gata să absoarbă orice oportunitate urma să îmi iasă în cale – iar faptul că am decis să fac voluntariat în SiSC (Sindicatul Studenților din Cibernetică), unde am fost și vicepreședinte, mi-a schimbat total direcția. Am plâns când am devenit alumnus, deoarece vedeam în fața mea doar calea bătătorită – un job în IT și cam atât. Aveam nevoie însă de acea hiperactivitate a oamenilor care au o cauză.

Cum a fost pentru tine experiența în programul TfR? 

A fost o extraordinar. Am plâns mult în primul an, iar în al doilea am reușit să învăț, practic, ce înseamnă să fii profesor. Probabil vrei să știi de ce am plâns – ei bine, m-am obișnuit repede cu poveștile grele ale copiilor, mi-a fost ușor să îi accept așa cum sunt și să mai discut cu ei din când în când pe subiecte delicate. Greul, însă, a fost în a reuși să gestionez efectele și manifestările poveștilor, adică acele comportamente definite de frustrările și durerile lor, pe care pur și simplu nu mai știam cum să le apuc.

De câte ori mă întâlneam cu tutorele meu povesteam lucrurile care credeam că îmi ieșeau bine și apoi începeam să plâng, pentru că știam cât de multe lucruri nu reușeam în rest și cât de multe greșeli făceam. În al doilea an, când am trecut la clase de gimnaziu, după o vară în care am avut mult timp de reflecție, a fost o altă poveste – mă simțeam printre copii de parcă aș fi fost un superstar, eram o versiune a mea mult mai bună, pentru că eram confortabilă cu cine eram, ce reușeam împreună cu ei și când îi vedeam cât de rapid reacționează.

Ca să concluzionez, experiența mea a fost un soi de Disneyland, le-am bifat pe toate, și asta nu doar emoțional ci și practic – am fost, așadar, și învățătoare, și profesoară de TIC, am predat și la ciclu primar, dar și la gimnaziu, am făcut și naveta la sat cu trenul zilnic, dar am predat și la periferia orașului.

Ce impact a avut în viața ta profesională și personală programul Teach? Ce este diferit în viața ta acum?

Faptul că Teach mi-a oferit acces la o comunitate de oameni care își știu limitele, dar își cunosc mai ales atuurile, mi-a dat și mie această mentalitate – că eu pot, că mă pot uita la o problemă care mă apasă suficient de tare, și că probabil nu e nimeni mai potrivit decât mine să se agațe de ea și să caute soluții. Practic, experiența de doi ani din Teach mi-a schimbat perspectiva despre mine.

Totuși, cel mai important dar pe care mi l-a dat Teach este o cauză. Nu cred că greșesc dacă extind această afirmație către mai mulți dintre colegii mei din Teach, fie ei alumni sau profesori – după ce finalizăm programul de doi ani de susținere Teach ajungem să știm ce este inegalitatea din educație și cât de tare se adâncește odată cu trecerea timpului dacă nu există un moment semnificativ de intervenție în viața copiilor în situație de risc. De la experiența Teach for Romania încoace, dar și mult timp de acum înainte, sunt sigură că alegerile mele profesionale vor avea ca prim criteriu „Ce fac eu pentru copiii vulnerabili ai acestei țări?”.

Care crezi că este schimbarea cea mai importantă pe care ai adus-o la copii și în școală?

Având în vedere că cei doi ani de predare au însemnat pentru mine două experiențe distincte și aproape total diferite, o s-o iau pe rând. În primul an, cel în care am fost învățătoare în satul Gălbinași, jud. Călărași, cred că am reușit să aduc resurse pentru copii și pentru școală – povesteam foarte mult în social media despre situațiile pe care le întâlneam, despre ce înseamnă să fii profesor la sat și care erau provocările mele zilnice. Atunci au fost mulți oameni și firme care mi-au scris că vor să contribuie – de la o mulțime de cărți pentru copii, cadouri de Crăciun și Moș Nicolae, până la ajutor punctual pentru familiile mai vulnerabile financiar.

Al doilea an, cel în care am fost profesor de TIC (n.r. Tehnologia Informației și a Comunicațiilor) pentru gimnaziu, a însemnat pentru copii și pentru școală o nouă abordare față de tehnologie – deși unele dintre școlile unde predam nu aveau calculatoare și copiii nu știau să aprindă sau să folosească unul, am reușit să aduc donații de la firme sau, în alte cazuri, să aduc laptop-ul meu pe care îl lăsam copiilor pentru învățare. De obicei, în școală exista un singur videoproiector – și acela era, de obicei, la orele mele.

4

„Ar trebui să celebrăm mai mult oamenii care sunt în școli vulnerabile, fiindcă ei reprezintă un mare avantaj al nostru, ca țară.”

Povestește-ne o întâmplare care ți-a rămas întipărită în minte în perioada în care erai la catedră.

În anul în care am fost profesor de TIC la gimnaziu, am făcut câteva lecții care erau în afara programei școlare – timpul îmi permitea, așadar am decis să le povestesc copiilor despre Internet of Things, despre realitatea virtuală, realitatea augmentată, lumea vlog-urilor și a job-urilor din lumea tehnologiei. M-am hotărât ca, pentru a le păstra interesul pentru tehnologie, să le dau o temă creativă – cum va arăta viața lor în anul 2030, ținând cont, evident, de evoluția tehnologiei. Am câteva teme ale lor scanate, pe care le păstrez și acum cu mare drag – dar atunci, văzând cât de mult s-au străduit copiii să-și creeze lumea viitorului, am postat și pe Facebook o parte dintre cele mai creative și detaliate povești. Aceasta este povestea roboțeului Echotech, aici și aici sunt pagini din jurnalul din viitor a lui Cristian și aici este povestea Dariei, profesor de Informatică în 2030.

În perioada aceea tocmai avea să fie prima ediție de la Innovations for Tomorrow și, culmea, tema evenimentului avea același orizont de timp, 2030, iar Ciprian Stănescu ne-a invitat să expunem temele la eveniment și ne-a dat 6 bilete – pentru mine alături de cinci copii. Aici și dovada.

Care au fost cele mai bune lucruri pe care le-ai văzut și vezi că se întâmplă în educație și în școlile vulnerabile din România? 

Cel mai tare mă bucură că există, în cancelariile școlilor vulnerabile, câte un profesor care alege să creadă în elevi, care se străduiește să îi ajute în procesul lor de învățare și își dorește ce e mai bun pentru ei. Probabil că ar trebui să celebrăm mai mult oamenii care sunt în școli vulnerabile nu ca să își plângă amarul, nici pentru că există organizații precum Teach for Romania care le dau simțul misiunii, ci pentru că își trăiesc singuri valorile. Probabil că nu sunt foarte mulți astfel de oameni, dar în mod sigur trebuie să îi cunoaștem cu toții – fiindcă ei reprezintă un mare avantaj al nostru, ca țară.

Dar cele mai grele și provocatoare aspecte care crezi că sunt pentru un tânăr debutant și elevi?

Experiența mea de tânăr debutant care intră într-o școală, cu toată pregătirea furnizată de Teach, a fost destul de copleșitoare la început. Aveam idee, operațional vorbind, ce aveam de făcut, testasem deja niște lucruri în perioada de practică pedagogică în Leadership Summer Academy organizat de Teach for Romania, dar eram pentru prima dată pe cont propriu, încercând să construiesc o relație cu cei 23 de copii pe care îi întâlnisem în primele mele ore la clasă.

Debutanților le este stipulat în lege să primească un mentor dintre profesorii cu experiență din școală. Există evaluări ținute de șeful de catedră și de director. Experiența practică spune că nu se întâmplă în mod real, riguros și în sens de creștere niciuna dintre aceste măsuri, iar profesorul este singur pe drumul lui – și testează lucruri în relație cu copiii și cu părinții lor până când își găsește un echilibru – ceea ce ar echivala cu reinventarea roții.

Uitându-mă în urmă, cu perspectiva pe care o am acum după mai multe experiențe diverse din poziția de alumnă, probabil că aș petrece mult mai mult timp discutând efectiv cu familiile, mergând din casă în casă și înțelegând contextul în care trăiește fiecare copil. Practic, o relație bună cu părinții înseamnă un mult mai bun control pe intervenția în viața fiecăruia dintre copii, iar învățarea efectivă ar putea avea mult mai mult sens după ce copilul simte că adultul din fața lui se interesează în mod real de el. Este deja bine cunoscut că profesorul trebuie să fie și profesor, și părinte, și psiholog și, iată, și asistent social. Ultimele trei ar veni ca buffer al relației profesor-elev, pentru completarea golurilor de la baza piramidei de nevoi. Dar asta am învățat-o eu, the hard way, după ce am ieșit din programul Teach for Romania.

Când te gândești la un profesor model întâlnit în școala în care ai activat în programul Teach, care ți-a schimbat parcursul în viață sau perspectivele, către cine mergi?

Un profesor model la care mă gândesc este, de fapt, o profesoară de mate care preda de vreo 25 de ani în școala în care am fost și eu învățătoare în primul an de Teach for Romania. Fusese și director în trecut, avea respectul tuturor celorlalți profesori, cunoștea foarte bine și comunitatea și, cu toate astea, era un om umil care știa că de la oricine putea învăța o lecție. Eram surprinsă și bucuroasă când vedeam că își dorește să construiască lucruri pentru copii cu multă energie, că ne punea întrebări și nouă, debutanților din școală și era atentă să avem ce ne trebuie, să ne ajute dacă era cazul. Bucuria cea mai mare pentru mine este că această profesoară, Camelia Brișan, este acum profesor susținut de Teach for Romania pentru a-și amplifica impactul în comunitatea din satul Gălbinași, jud. Călărași.

Dacă ai putea face 2-3 schimbări astăzi în educație, care ar fi și de ce? 

Hm, dacă m-ai fi întrebat acum două săptămâni, probabil că ți-aș fi răspuns ușor diferit, dar astăzi, în plină izolare din cauza pandemiei, răspunsul meu se duce de-a întregul către tehnologie. Mi-aș dori ca întregul sistem educațional să fie mai deschis în a îmbrățișa tehnologia la orele de la clasă, profesorii să fie mult mai bine formați și competențele digitale să fie un criteriu semnificativ la evaluarea periodică/la intrare în sistem pentru orice disciplină, calculatoarele să fie prezente în fiecare clasă, iar telefoanele copiilor să fie utilizate la ore – pentru căutări pe internet, pentru activități interactive. Poate că perioada asta e un bun moment să înțelegem cu toții că tehnologia poate fi folosită în favoarea noastră.

6

„Pentru mine, a fi alumnă într-o comunitate mare de alumni înseamnă să fiu aproape de oameni pentru care am foarte mare respect față de ceea ce au reușit să facă.”

Cum te implici în educație și inechitate în momentul de față, care este rolul și impactul tău?

De mai mult de jumătate de an lucrez cu Fundația UiPath și sunt coordonator local al programelor în Ferentari. Lucrez cu 38 de copii și cu părinții lor și implementez operațional ceea ce ne dorim pentru ei: suport educațional, servicii medicale, suport psihologic profesionist, dacă este cazul. Eu sunt interfața Fundației în viața tuturor celor 38 de familii – cu care țin legătura foarte strâns, discut foarte des orice schimbare apare în viața Fundației sau în viața lor. Sunt, așadar, mai aproape de definiția unui asistent social.

Job-ul meu este satisfăcător în principal pentru că, datorită unei bune colaborări pe care o am cu părinții, am șansa să văd niște schimbări în bine ale copiilor într-un termen relativ scurt de timp.

Ce înseamnă pentru tine apartenența la comunitatea Teach și la comunitatea de alumni Teach? Ai acțiuni comune cu organizația sau alți alumni?

Pentru mine, a fi alumnă într-o comunitate mare de alumni înseamnă să fiu aproape de oameni pentru care am foarte mare respect față de ceea ce au reușit să facă. Fiecare dintre colegii mei are câte o poveste incredibilă despre reușitele la clasă și, deși nu mă întâlnesc atât de des cu ei pe cât mi-ar plăcea, atunci când o fac simt un anume confort, ca o întoarcere acasă. Provocările pe care le-am înfruntat fiecare dintre noi separat, dar pentru care am contribuit împreună, misiunile similare care ne-au adus împreună – toate au creat între noi un context de relație similar celui în adversitate.

În momentul de față trec printr-o perioadă în care trebuie să mă repun pe șine – am nevoie de timp cu mine să îmi reclădesc misiunea, să înțeleg care este energia și punctul meu forte și cum le pot folosi pentru binele copiilor. Îmi doresc ca până la finalul anului să îmi creez o direcție mai clară și să pot să investesc energie și în alte proiecte dincolo de job și atunci, probabil, comunitata de alumni va fi locul bun în care să îmi caut parteneri de drum.

Ce planuri profesionale ai în perioada următoare și cum plănuiești să ajuți dezvoltarea educației?

Așa cum spuneam și mai sus, perioada următoare o voi folosi pentru a mă repune pe șine cu misiunea și obiectivele mele. Momentan îmi doresc să învestesc timpul meu în a-mi dezvolta skill-uri și pentru reflecție. De exemplu, deja am găsit niște cursuri online pe Coursera.com care țin de copiii cu dificultăți de învățare, reziliență, drepturile copiilor, social welfare și e-learning. Să spunem că perioada asta a vieții mele este despre explorare.

Comunitatea de alumni Teach for Romania numără în momentul de față 102 membri, dintre care 70% abordează inechitatea în educație, iar 84% consideră că fac parte dintr-o mișcare care lucrează pentru ca toți copiii din România să beneficieze de educație de calitate. Dintre alumnii care aduc inovație la nivel social și comunitar, 15% lucrează în ONG-uri/fundații, iar o parte dintre ei au ajutat la înființarea a patru ONG-uri sociale și de educație: Centrul Comunitar Viscri, EduConect, Asociația pentru Educație în Științe Socio-Umane și Asociația PLEED.

Abonează-te la newsletterul nostru aici pentru a afla ce mai facem în Teach for Romania.

1. Fb post format

„Aici, la noi, nu își dă nimeni copiii la grădiniță. Eu de ce să îi dau?”

Ne lovim des de astfel de situații în ceea ce privește rutina față de școală.

Dezinteresul se manifestă în mediul familial, acolo unde copilul este motivat sau nu, să frecventeze școala. Este motivat sau nu, să învețe. De cele mai multe ori, din păcate, în zonele izolate geografic sau social, copiii nu sunt înscriși nici măcar în clasele preșcolare.

La nivelul sistemului românesc de învăţământ, elevii sunt declaraţi în abandon şcolar şi scoşi din evidenţele şcolare după trei ani de la renunţarea frecventării studiilor, perioadă în care elevul are timp să-şi reia şi să-și continue studiile. Dacă vrea. Sau dacă are motivația necesară. Dar de cele mai multe ori, decizia nu stă în mâinile elevului.

Magdalena Costache este învățătoare pentru clasa pregătitoare. În această etapă de trecere de la preșcolar la școlar, pentru copil este important să aibă achizițiile de bază căpătate la grădiniță, cât și stabilitatea socio-emoțională. Însă acolo, la clasă, lucrurile stau altfel.

„O treime din copiii de la clasa mea nu au frecventat grădinița din diverse motive”, spune Magda. Mai mult, doi elevi dintre cei înscriși la clasa pregătitoare au renunțat să mai vină după prima săptămână. Eforturile Magdei de a îi aduce la școală pe cei doi nu au dat rezultate: în toate încercările ei, mereu s-a lovit de dezinteresul familiilor când aborda subiectul școlar. O anumită cultură aduce de la sine un răspuns ce le privește pe fete „o să se mărite și nu are nevoie de școală”. În unele comunităţi există norma ca fetele să se căsătorească la vârste foarte mici, acest fapt asociindu-se adesea cu renunţarea la studii.

„Pun foarte mare accent pe autonomie. Le-am spus și părinților să îi lase pe copii să desfășoare anumite acțiuni singuri, altfel, mereu ajutați, stima lor de sine scade și apoi, scade și nevoia de a se mai implica în activități sau motivația de a învăța mereu. Fac o oportunitate de învățare din orice și încerc să nu las niciun elev în urmă”.

De cele mai multe ori, lipsa unei rutine a frecventării instituției de învățământ, mai ales la vârsta preșcolară, anticipează un procentaj de abandon încă din clasele primare. Atât familia de provenienţă, cât și normele comunitare pot fi motivele ce împiedică elevul să aibă continuitate în învățare.

Magda este conștientă că a făcut tot ce s-a putut pentru a îi aduce pe copii la școală, însă, uneori, decizia de a oferi un viitor mai bun copiilor este departajată de cultura etniei, a familiei sau a comunității.

Uneori nu este vorba numai despre copii, ci și despre familiile lor și despre comunitatea în care se dezvoltă. Magda continuă să ofere educație și să creadă în potențialul fiecărui copil, părinte și în fiecare comunitate care alege să educe.

Când nu mai poți,
mai poți puțin

Există o luptă care uneori nu mai e tăcută, între cadre didactice și părinți.

Nu este o luptă violentă, una care naște certuri sau jigniri, ci una care frământă, care arde pe interior, frustrează și descurajează, de cele mai multe ori, pe cadrul didactic. De puține ori, îl motivează și ambiționează pe acesta.

Să știi adevărul, dar să accepți minciuna nu este un act de curaj, ci de delăsare. Ana Maria Petruș a auzit multe neadevăruri pentru care lipseau elevii ei de la școală și a renunțat să le mai accepte, așa că a început să se ducă în comunitate, la copii acasă, să stea de vorbă cu părinții care tot amânau momentul în care se vor implica în educația propriilor copii.

Nu era prima dată când insista la părinți să îi aducă pe elevii ei la școală. Încă sunt mici și unii au nevoie de însoțitor. A realizat că presiunile au fost atât de mari asupra părinților, încât aceștia nu mai răspundeau la telefon. Încă un motiv în plus să nu renunțe și să se ducă la ei acasă, aceasta rămânând singura cale de comunicare cu ei.

Din poartă în poartă, Ana Maria a străbătut satul ca să își cheme elevii la școală și, uneori, ca să îi trezească pe părinți și să le ceară voie să ia copiii la școală. Nu s-au împotrivit, mai ales că până atunci, niciun cadru didactic nu fusese la ei în poartă, atât de determinat să școlarizeze copiii satului.

Frustrarea se amplifică pe măsură ce Ana vede că acei copii care erau acasă, declarați de părinți ca fiind răciți, umblă pe ulițele satului ca într-o zi de weekend, alături de cei mai mici frați de care sunt nevoiți să aibă grijă. Realizează că nu poate face mai mult de atât. Continuu, dimineața, ia în mașina ei copiii care lipsesc și îi duce la școală. În alte dimineți, se bucură că 3 copii aflați în grija unei fundații umanitare, vin constant la școală, dupa multe luni de absenteism.

Se gândește la copiii din sat și la faptul că acești copii sunt obligați să mintă și se întâmplă atât de firesc totul… ca și cum ar fi o joacă pe care, ulterior, o vor da uitării. Dar nu se întâmplă așa, fiindcă vor crește și nu vor înțelege nevoia uriașă de școlarizare, fiindcă întotdeauna va exista o scuză. Scuza că am fost răcit, scuza că șoșonii sunt uzi, scuza că am avut grija de frații mai mici, scuza celor mari, a adulților. Scuza unei rutine a lor, aceea de a se implica în educația propriilor copii.

Ana Maria este înscrisă în Programul Național pentru Reducerea Abandonului Școlar (PNRAS), program prin prisma căruia speră să găsească și să aplice o soluție ce le poate oferi copiilor de la sate un viitor autentic, mai bun. Până atunci, când nu mai poate, își demonstrează că mai poate puțin.

Sunt aici ca să Teach: două eleve, primele din familie care au învățat cu Bianca să scrie și să citească

Bianca Nichitean este învățătoare într-o comunitate din județul Brașov. În septembrie 2020, a pornit anul școlar cu un efectiv de 28 copii, însă puțini dintre ei veneau la școală la acel moment.

Are initiativa, asa ca a luat legatura cu o bunică de-a unui copil care a dus-o din poartă în poartă, in comunitate și așa a aflat că doi copii trecuți în catalog erau plecați în străinătate cu familiile lor, iar două fetițe nu fuseseră niciodată la școală și nici la grădiniță.

Bianca a mers constant la ele acasă, ba chiar a strâns fonduri din rândul prietenilor și foștilor colegi de serviciu pentru rechizite și haine, iar în felul acesta Maria și Patricia* au început să prindă încredere în „doamna”.

Atât Maria, cât și Patricia provin din familii numeroase cu 5, respectiv 7 frați, cu părinți neștiutori de carte și frați care le aruncau pe foc caietele.

Bianca a mers săptămânal la ele, în fața porții, și făceau ore din mașină, pentru că tabletele au fost sparte de frații mai mici. A început încet-încet să le învețe literele, fiind în clasa I.

Învățătoarea și-a propus în primul semestru să-i învețe pe copii literele, însă și-a dat seama că abordarea nu era una tocmai potrivită pentru niște copii care nu au mers niciodată la grădiniță sau la scoala.

Ambele fete țineau cu greu creionul în mână, iar atunci, Bianca și-a dat seama că e important să le învețe să facă bastonașe, liniuțe.

În semestrul al doilea, le-a cumpărat haine, încălțăminte și pregătea zilnic câteva pachețele în plus pentru ca toți copiii să poată veni la orele fizice.

De atunci, Maria și Patricia au venit constant la școală, iar când se întâmpla ca una dintre ele să nu poată veni la ore, Bianca era anunțată de către părinți care era motivul.

Invatand alfabetul, învățătoarea si-a dat seama ca e nevoie de o poveste sau o experiență care să aducă alfabetul în viața imediată, concretă, a copiilor, asa ca “intr-o zi le-am dus kiwi la ore și am încercat să duc totul în concret, să fac învățarea vizibilă. A fost o mare realizare când copiii au început să respecte liniatura, să lase un pătrățel liber și să scrie literele si numerele până la 10 crescător și descrescător”.

Maria și Patricia sunt primii copii din familiile lor care au învățat să scrie și să citească.

Învățarea nu s-a terminat, însă primii pași au fost creați. Fără aceștia, se poate ca fetițele să fi abandonat complet școala sau să vină la școală, dar fără să primească mai nimic din orele petrecute în bancă.

Din păcate, vedem des acest scenariu.

La începutul anului școlar trecut, profesorii Teach for Romania de clasele II-VIII aveau, în medie, 4 elevi la clasă care nu știau să scrie și să citească și 6 elevi cu dificultăți de înțelegere a textului.

Drama analfabetismului din Romania începe din primii ani de școală, cu mult înainte de a măsura prin teste standardizate, precum PISA, ce știu copiii de 15 ani.

În mediile vulnerabile, profesorii Teach for Romania se întâlnesc des cu astfel de provocări: absența copiilor de la ore, copii care nu au fost niciodată la școală, lipsuri materiale care contribuie semnificativ la abandonul școlar, copii ai căror părinți nu știu să scrie și să citească și nu numai.

Viitorul copiilor din astfel de medii poate fi schimbat cu ajutorul profesorilor care ies dincolo de sala de clasă, vorbesc cu părinții, construiesc o relație bazată pe încredere și creează din școală un loc sigur de învățare, adaptat nevoilor elevilor.

*Numele copiilor au fost schimbate.

Impactul cel mai mare: dânsa a fost prima și singura care ne-a învățat să greșim și normalitatea acestui act

Ne ascundem când greșim și mascăm orice considerăm a nu fi comform „conform”.

Conform educației pe care am primit-o acasă, la școală, în mediul nostru de dezvoltare, în comunitate… Am tot învățat să nu greșim. Iar uneori, fără să ne dăm seama, transmitem mai departe greșeala de a nu greși.

Pare un joc de cuvinte care influențează percepția unui copil asupra lumii înconjurătoare și asupra relaționării.

Un joc rapid de imaginație ne demonstrează că orice greșeală este remarcată imediat și sancționată. În școli, sancționată în note. Sau în râs. Sau în bullying.

Simona Costea a descoperit acest aspect târziu, la liceu. Orice greșeală părea notată în catalog, sub formă de notă sau marcată aspru prin glume nepotrivite în timpul orelor de curs.

A crescut în Fundeni, Călărași, acolo unde „copiii nu sunt atât de interesați de școală”, așa cum remarcă ea.

„La începutul liceului mi-a fost greu fiindcă purtam în minte gândul că eu sunt de la țară și nu am atât de multe posibilități ca și colegii mei de la oraș. Sigur, nu era un gând benefic, însă primul an așa a decurs. Am plecat din mediul meu și a fost greu. Vedeam, totuși, mai multă umanitate la mine la țară față de locul liceului unde am ajuns.

În 4 ani de liceu am văzut foarte multă răutate față de comunitatea de la țară. Colegii mei nu erau mai buni ca mine, nici nu trebuia să mă compar cu ei! Singura diferență care se face între 2 persoane din clasă este despre cât muncești. Nu contează cu ce avantaj pleacă cel de lângă tine. Mentalitatea mea a fost cea care s-a schimbat mult datorită a ceea ce am învățat în școala generală de la profesori”.

Sînziana Spistyak, Marius Maria, Emilia Dinică, Anca Popa au fost alături de elevii școlii din Fundeni, județul Călărași și implicit, de Simona, care sumarizează experiența din gimnaziu: „orele cu profii Teach for Romania erau ore de învățare prin relaxare. Nimeni nu era tensionat că greșește. Nu simțeam că unul dintre noi era avantajat față de altul. Eram egali. Aveam încredere în noi să greșim ca să învățăm, iar orele erau cum ar trebui să fie.

Poate că cea mai bună metodă pentru noi a fost că ei ne-au dat siguranță și au creat senzația că e normal să greșim. Senzația de familiaritate. Un lucru pe care, la liceu, nu l-am mai întâlnit fiindcă nu am mai avut profesori Teach. Aici, țoți profii erau obișnuiți cu metoda clasică de predare. Îmi era frică de ei. Aveam senzația că de la tot am trecut la nimic. A fost tulburător”.

„Oriunde mergeți, să vă faceți prieteni și să aveți grijă să vă faceți plăcuți, să aveți mereu grijă și la emoțiile celorlalți, oriunde o să fiți” – sunt cuvintele pe care Marius Maria, profesorul de fizică, le-a așezat la sfârșit de an școlar pentru clasa din Fundeni.

Simona Costea a finalizat liceul cu cea mai mare medie la Bacalaureat.

Pe toată perioada liceului, ea a făcut naveta din Călărași până în București, iar la întoarcere, spre casă, depindea de un autobuz și de trenul pe care mereu îl pierdea din cauza traficului din capitală.

Ambițioasă, a dat examen la Medicină și a fost admisă.

Simona este acel om care transmite mai departe „oriunde mergeți, să vă faceți prieteni și să aveți grijă să vă faceți plăcuți, să aveți mereu grijă și la emoțiile celorlalți, oriunde o să fiți”.

În momentul de față, ea dorește să ajute prin meditații, acei elevi care se pregătesc să susțină examenul de Bacalaureat, examene la biologie, la limba și literatura română sau chiar admiterea la medicină.

Simte că a primit mult în școală și vrea să dea înapoi ceea ce ea a învățat de la profesori.

Cu multă empatie.

Mihaela Bucșă: Cum vorbești despre viitor într-o comunitate în care nimeni nu își mai aducea aminte de ultimul copil care a mers la liceu.

Predau fizică de aproape doi ani la Crizbav, adică acolo unde nu se poate.

Și la Sânpetru, dar acolo “se mai poate”. Din prima zi de școală, colegii de cancelarie mi-au spus că nu se poate face nimic cu elevii ăștia, că vin de acasă cu tot felul de probleme și asta e… În clasă, copiii îmi spuneau că la noi, doamna, copiii e răi.

Da, sunt tot felul de probleme, de la comportament, intoleranță, la orice, o aparentă lipsă de empatie, până la copii care nu știu să scrie bine nici în clasa a VIII-a. Am încercat să înțeleg și mi-am dat seama că sunt foarte demotivați. Majoritatea copiilor nici nu îndrăznesc să viseze că ei ar putea continua școala după ce termină clasa a VIII- a. Cresc cu ideea că vor munci toată viața cu ziua pe unde se poate și că școala nu le folosește la nimic. Unii mi-au spus sincer că ei nu cunosc pe nimeni care să trăiască din ce a învățat la școală. Am fost foarte des în sat, în special în Cutuș – locul numit chiar de ei la țigani – să discut cu părinții copiilor care lipseau mult sau care abandonaseră școala. Realitatea văzută de acolo nu seamănă deloc cu ceea ce se vede din cancelarie sau din centrul satului.

Am întâlnit oameni care își iubesc copiii, care își doresc ca ei să aibă o viață mai bună, mulți înteleg că școala ar putea fi o șansă, dar nu au argumente. Nu își imaginează cum le poate folosi școala. Nu știu cum arată școlile profesionale. Nu știu ce meserii oferă. Nu au încredere că ai lor copii pot merge la școală în Brașov. Le este frică să nu se întâmple ceva rău pe drum, sau prin oraș. Le este foarte greu să creadă că se poate. Au multe mecanisme de eșec pe care nu le poți întelege în clasă, predând o materie cu 2 ore pe săptămână.

Lucrurile au început să capete sens pentru mine după ce am început să merg prin sat, să discut cu ei acolo, în mediul lor. În momentul în care au văzut că îmi pasă de ei ca oameni, de cum trăiesc, de problemele și de bucuriile lor, a început să le pese și lor de ce fac eu în clasă. Și s-a mai întâmplat ceva: 200 de copii au mers în excursii gratuite la Sinaia, București, Vâlcea, Zărnesti, Brașov și au început sa își facă amintiri frumoase, au vazut ca școala nu este numai despre stat în bancă și scris în caiete.

Acum, de când facem orele online, și am rămas în contact cu toți elevii mei, am putut să invit la ore oameni care le-au arătat copiilor foarte precis la ce folosește ceea ce învățăm în viața reală. Am avut invitat la clasă un cercetător de la Agenție Spațială Europeană și am vorbit despre fizică și explorarea spațiului. Și apoi am vorbit cu un inginer despre cum te ajută matematica să faci filmulețe virale pe TikTok.

Au început să își dorească să fie acolo. Nu toți. Nu mereu. Dar este un început. 20 de copii din Crizbav au reusit să meargă la școli profesionale și licee în Brașov. Asta a însemnat peste 200 de ore de muncă pentru mine doar în iunie și iulie 2019. Anul acesta sunt dirigintă la o clasă a VIII-a și am de scris și rescris 15 povești. Îmi doresc să fie cu inspirație. Cert este că toți copiii din clasa mea își doresc să continue școala și că am avut abandon școlar 0, ceva nemaiauzit pentru școala noastră. Deci se poate.

Cristina a intrat în scenă cu greutatea codului „Dv2”, care m-a anunțat: e ultima șansă să repete clasa a III-a.

O fată înaltă, timidă, care deja lipsea și pentru care nu mă simțeam pregătită. Cu inima cât un purice, am întrebat-o ce litere de tipar știe.

Ne-am blocat la o vocală, așa că am rugat-o să îmi scrie numele. Mi-a întins caietul și am citit CRAITIBSĂ.
Am luat-o de la început cu alfabetul și am profitat de mici momente să îi arăt că sunt atentă la munca ei. Pentru că i-am spus: este efortul tău.
A primit mesajul meu. A mers, când a putut, la orele de alfabetizare de la școală. Împrumuta cărți din biblioteca clasei.
A venit să îmi povestească cum repetă literele de pe o planșă acasă. A reușit. Când la ora de română a citit primul cuvânt și apoi prima propoziție, am aplaudat cu toții și cu inima. Doi dintre elevii mei de la clasa a V-a, care nu știau să scrie și să citească, repetenți din această cauză, au reușit să învețe alfabetul, să citească și să scrie după dictare. Chiar dacă aproape toți colegii mei susțineau că vor rămâne din nou repetenți, văzând progresul acestor doi băieți, au hotărât să le dea o șansă. Am lucrat individual cu aceștia, am scris litere, am citit pe silabe, am descifrat mesajele unor imagini.
Nu a fost ușor, dar am reușit.

Nicoleta Burcă, alumnă Teach for Romania

*Bogdan are 18 ani, iar în septembrie a intrat în clasa a 8-a

A repetat câțiva ani de școală, dar nu se lasă ușor. Acum jumătate de an, Bogdan avea dificultăți în a recunoaște toate literele alfabetului, nu știa să scrie și nici să citească cursiv.

Bogdan nu are nicio cerință specială de învățare, nici disgrafie, nici dislexie, pur și simplu a ratat momentul în care ar fi trebuit să învețe să scrie și să citească. Restul este doar inerție. Și ani întregi de zile în care el a stat în bancă, dar a fost invizibil. Până anul trecut.
În semestrul I, cât timp școala s-a întâmplat online, Bogdan nu a participat la ore din cauza lipsei conexiunii la internet și a aparaturii. În semestrul al doilea, când s-a redeschis școala, a reînceput să vină la ore. Profesorul lui de biologie, Andrei de la Teach for Romania, și-a dat seama într-o zi că Bogdan nu știe să citească. L-a întrebat dacă nu ar vrea să rămână după ore să lucreze împreună, iar răspunsul a fost afirmativ, chiar dacă uneori statul la școală după ore nu era un lucru tocmai simplu, pentru că Bogdan deja muncește de o vreme în construcții. Andrei fusese antrenat de colegii de la Teach și de prietenii noștri de la Fundația Noi Orizonturi despre ce este de făcut în astfel de situații: l-a evaluat pe Bogdan, au constuit împreună un plan de lucru, s-au văzut cu regularitate și au exersat cititul și scrisul. În iulie, Andrei a facut și o școală de vară la care Bogdan ajungea primul în cele mai multe zile. Când au început să lucreze împreună, Bogdan avea nivelul de literație al unui copi de clasa 0. Acum citește și tocmai ce și-a luat examenul auto. Este un vis devenit realitate.

*Numele elevului a fost schimbat.

În urmă cu doi ani, și Răducu era pe punctul de a renunța la școală.

Profesoara lui de fizică Mihaela Bucșa umbla prin sat pe la părinți să-i convingă să-și lase copiii la liceu.

Așa l-a câștigat pe Răducu, astăzi în clasa a X-a.

Băiatul i-a preluat modelul când a venit pandemia și profesoara nu mai reușea să dea de copii. Așa a devenit ambasadorul educației din satul lui. „Gândindu-mă acum, aș spune că 80% din ce a contat cât am predat la Crizbav a fost mersul ăla în sat și vorbitul cu familiile și doar 20% ce făceam în clasă. Dacă știi că răul cel mai mare e ca ei să abandoneze școala și dacă știi că trebuie să faci orice ca ei să meargă la școală, e altceva” spune Mihaela.

Profesoara a convins, ajutată în pandemie de Răducu, 42 de copii să-și continue studiile la școli profesionale sau la liceu, în „înspăimântătorul” Brașov. „Asta era cea mai mare teamă: părinții ziceau că la oraș copiii o să se apuce de prostii, o să se strice”, povestește Răducu Drăgan, care în fiecare zi era în bătătura lor.

Le arăta filmulețe cu ce face la practică și le povestea despre profesorii lui care în pauze dansează cu ei pe holuri. El a convins părinții a 15 dintre consătenii lui să mai dea o șansă școlii. În mod normal, maximum patru copii dădeau admitere la școlile profesionale din oraș

Cât despre liceu, niciun copil din sat nu își mai aducea aminte de ultimul licean din Cutuș. Cum am ajutat copiii și ce rezultate am avut 15 În 2020, Răducu a primit premiul pentru „Cel mai implicat elev în comunitate din învățământul profesional și tehnic” în cadrul Galei Elevului Reprezentant, organizată de Consiliul Elevilor.

În același an, profesoara lui de fizică din clasa a VIII-a, Mihaela Bucșă, a câștigat premiul I la Gala Societății Civile pentru incluziune.

Povestea lui Răducu a fost documentată de Andreea Archip, de la Școala 9, și se găsește integral pe scoala9.ro.