Gabriela Secoșan: educație și profesori fericiți

Interviu cu Gabriela Secoșan, alumnă Teach for Romania

Absolventă a catedrei de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității București, Gabriela s-a îmbarcat în experiența programului Teach for Romania cu mult entuziasm, însă ne recunoaște ca nu i-a fost ușor. Astăzi ne vorbește despre această experiență ca fiind una ce i-a schimbat viața și i-a deschis lumea.

Vă invităm să fiți alături de noi în descoperirea poveștii Gabrielei, care acum își dedică timpul proiectului Profesori Fericiți pentru România în calitate de Director al programului de training Profesori Fericiți pentru România și The Teacher Within, în speranța unei Românii mai bune și mai frumoase.

3

„Cred cu tărie că ar trebui să ne concentrăm pe formarea profesorilor. De la ei pornește totul.”

Povestește-ne câteva lucruri generale despre tine, parcursul tău academic și profesional.

Sunt absolventă a facultății de Limbi și Literaturi Străine (engleză-suedeză) din cadrul Universității București. Din necesitatea de a avea un job pentru a mă susține, m-am angajat apoi la CGS România. Deoarece ambițiile mele erau complet diferite la acea vreme, următorul job la care am visat a fost la Oracle România. Însă când am devenit mamă, m-am întrebat Cine sunt eu ca model pentru copilul meu? Și astfel am ajuns să fac parte din comunitatea Teach for Romania.

Cum a fost pentru tine experiența programului Teach for Romania? 

Ar fi nedrept să spun că totul a fost minunat. A fost greu. Uneori chiar foarte greu. Emoțional. Pot spune că mi s-a schimbat complet perspectiva despre viață. Înainte aveam impresia că le știu pe toate, că sunt o susținătoare a egalității și a echității, însă pe tot parcursul meu în Teach am învățat cel mai bun lucru din viața mea: cât de important este să știi să și asculți. Să asculți autentic, nu doar pentru a da un răspuns inteligent plin de statistici și informații. Aici am învățat să ascult oamenii a căror realitate este complet diferită față de a mea. Nu mai bună sau mai rea, ci doar diferită. Tot aici am învățat cum să adresez nevoile reale ale acestor oameni și nu nevoile pe care cred eu că le au.

Ce impact a avut în viața ta profesională, cât și personală programul Teach? Ce este diferit în viața ta acum?

Programul Teach a avut un impact enorm. Datorită acestui program, astăzi sunt un om diferit. Din ultimul an de program mi s-a conturat ideea că adevărata nevoie de intervenție este la profesori și părinți, deoarece copiii vor urma exemplu lor. De aceea, cu asta mă și ocup acum. Am fost primită de o echipă minunată care face programe de stare de bine pentru profesorii din învățământul de stat.

Care crezi că este schimbarea cea mai importantă pe care ai adus-o la copii și în școală? 

În școală nu știu cât impact am avut, dar sper că am reușit să impactez copiii, chiar și puțin.

Am realizat destul de repede că însușirea cunoștințelor se face numai pe baza unei sănătăți emoționale. Sper că toți copiii cu care am lucrat sunt convinși de faptul că merită să fie ascultați și respectați, indiferent de vârstă. Eu asta am încercat – să le insuflu că trebuie să respecte pe toată lumea și că li se cuvin aceleași drepturi. Eu nu sunt mai presus de ei. Nimeni nu este.

Povestește-ne o întâmplare care ți-a rămas întipărită în minte în perioada în care erai la catedră.

Cel mai mult m-au marcat momentele în care furia a fost înlocuită de sensibilitate. Când unii copii cu comportament violent au învățat să plângă pentru a se descărca. Oricare dintre ei avea un loc la mine în brațe pentru un plâns bun.

Noi citeam în fiecare zi la începutul primei ore. Citeam puțin, puneam întrebări, discutam. Era momentul meu preferat. De Crăciun, fiecare dintre ei a primit o carte pe care abia o terminasem de citit la clasă. Au fost nespus de bucuroși! Atunci am realizat cât sunt de norocoasă să trăiesc acest moment în care ei sunt atât de fericiți pentru o carte!

Care au fost cele mai bune lucruri pe care le-ai văzut și vezi că se întâmplă în educație și în școlile vulnerabile din România?

Cel mai bun lucru este că există programe pentru profesori. Cred cu tărie că ar trebui să ne concentrăm pe formarea profesorilor. Dacă profesorii vor fi bine, inspirați, motivați, văzuți, respectați, vor preda cu drag, iar copiii vor prinde astfel drag de școală. De la adulți pornește totul. E important să împuternicim profesorii să producă schimbarea și astfel educația s-ar transforma radical.

Dar cele mai grele și provocatoare aspecte care crezi că sunt pentru un tânăr debutant și elevi?

Cele mai provocatoare aspecte pentru elevi sunt lipsa de autonomie, de validare. De multe ori predăm copiilor pe care visăm să îi avem și uităm să predăm copiilor din fața noastră. E greu să fii elev. E posibil să ai unul, doi sau poate 5 profesori buni, empatici, care te văd, te aud, te înțeleg, la o vârstă în care asta e nevoia ta de bază. Dar ceilalți? Câți profesori avem pe parcursul anilor de școală? 20? Consider că încă nu am învățat, ca societate, că nu olimpicii alcătuiesc societatea, ci toți elevii. Ce îi învățăm pe ceilalți ca apoi să fie membri activi ai societății? De ce să vorbim despre respect față de orice meserie dacă noi nu respectăm copiii care vor ocupa acele locuri de muncă, acele meserii?

În ceea ce-i privește pe debutanți, cred că și ei sunt loviți de o avalanșă în primii doi ani, așa cum suntem și noi, iar din câte înțeleg, ei nici nu aparțin de CCD, ci doar de inspectori. Dacă nu au parte de un coleg sau doi care să îi îndrume, cred că se pierde foarte mult potențial.

4

„E important să împuternicim profesorii să producă schimbarea. Astfel educația s-ar transforma radical.”

Dacă ai putea face 2-3 schimbări astăzi în educație, care ar fi și de ce? 

Programa s-a schimbat. Acum este gândită integrat pentru primar, se concentrează pe aptitudini și abilități, dar nimeni nu i-a învățat pe profesori cum să o aplice cu adevărat. Sunt două schimbări majore care cred că ar ajuta:

  • programe de dezvoltare personală (de lungă durată și susținute constant) pentru profesori. Nu putem lăsa inteligența emoțională, adaptabilitatea, inovația și altele să fie predate de oameni care nu au fost învățați niciodată să fac asta, care încă învață să aibă grijă de ei, la rândul lor.
  • Un an de training suținut național pe predarea programei, unde valorile să nu mai fie vag discutate la dirigenție ci să facă parte din fiecare oră.

Cum te implici în educație și inechitate în momentul de față, care este rolul și impactul tău?

În momentul de față fac parte dintr-o echipă care creează programe de stare de bine pentru profesorii din învățământul de stat. Am lansat la Târgul Mureș programul și sperăm să ajungem la fiecare profesor din România.

Ce înseamnă pentru tine apartenența la comunitatea Teach și la comunitatea de alumni Teach?

Deocamdată nu am proiecte în comun, urmăresc ce fac și sper ca în viitor să pot participa. Apartența la comunitate este o adevărată onoare pentru mine. Sunt norocoasă să am acces la conversații frumoase, la oameni care cred în fiecare copil, oameni care refuză să accepte sintagma „nu se poate.” Încă visez la anumite programe împreună cu alumni, sper să mă și mobilizez mai bine.

Povestește-ne o realizare/bucurie legată de ceea ce faci/activitatea ta în calitate de alumnus/alumnă.  

Sunt foarte entuziasmată că am lansat programul nostru pentru profesori Profesori Fericiți pentru România și am avut deja un curs cu directori de școli și 3 cu profesori din Cluj, Baia Mare și Tg. Mureș. Cel din Tg. Mureș e construit pe 4 etape și am încheiat doar prima etapă cu participanții. Suntem nerăbdători să o începem pe a doua.

Ce planuri profesionale ai în perioada următoare și cum plănuiești să ajuți dezvoltarea educației?

Voi continua să dezvolt programul lansat de echipa noastră în speranța că va avea un impact atât în viața profesorilor, cu care avem bucuria să ne întâlnim, cât și în cea a elevilor.

Comunitatea de alumni Teach for Romania numără în momentul de față 102 membri, dintre care 70% abordează inechitatea în educație, iar 90% își dezvoltă competențe pentru a avea un rol valoros în mișcarea de a se asigura că toți copiii din România vor beneficia de o educație excelentă.

20% dintre alumni se implică în dezvoltarea profesională și personală a profesorilor din România. Au inițiat seria de conferințe „Explorator în Educație”, cu ajutorul Seeding Knowledge Foundation și peste 1000 de profesori au fost formați în ultimii trei ani pe zona de leadership și pedagogie de către alumni.

Abonează-te la newsletterul nostru aici pentru a afla ce mai facem în Teach for Romania.

blog - 2060 × 680 (1)

„Aici, la noi, nu își dă nimeni copiii la grădiniță. Eu de ce să îi dau?”

Ne lovim des de astfel de situații în ceea ce privește rutina față de școală.

Dezinteresul se manifestă în mediul familial, acolo unde copilul este motivat sau nu, să frecventeze școala. Este motivat sau nu, să învețe. De cele mai multe ori, din păcate, în zonele izolate geografic sau social, copiii nu sunt înscriși nici măcar în clasele preșcolare.

La nivelul sistemului românesc de învăţământ, elevii sunt declaraţi în abandon şcolar şi scoşi din evidenţele şcolare după trei ani de la renunţarea frecventării studiilor, perioadă în care elevul are timp să-şi reia şi să-și continue studiile. Dacă vrea. Sau dacă are motivația necesară. Dar de cele mai multe ori, decizia nu stă în mâinile elevului.

Magdalena Costache este învățătoare pentru clasa pregătitoare. În această etapă de trecere de la preșcolar la școlar, pentru copil este important să aibă achizițiile de bază căpătate la grădiniță, cât și stabilitatea socio-emoțională. Însă acolo, la clasă, lucrurile stau altfel.

„O treime din copiii de la clasa mea nu au frecventat grădinița din diverse motive”, spune Magda. Mai mult, doi elevi dintre cei înscriși la clasa pregătitoare au renunțat să mai vină după prima săptămână. Eforturile Magdei de a îi aduce la școală pe cei doi nu au dat rezultate: în toate încercările ei, mereu s-a lovit de dezinteresul familiilor când aborda subiectul școlar. O anumită cultură aduce de la sine un răspuns ce le privește pe fete „o să se mărite și nu are nevoie de școală”. În unele comunităţi există norma ca fetele să se căsătorească la vârste foarte mici, acest fapt asociindu-se adesea cu renunţarea la studii.

„Pun foarte mare accent pe autonomie. Le-am spus și părinților să îi lase pe copii să desfășoare anumite acțiuni singuri, altfel, mereu ajutați, stima lor de sine scade și apoi, scade și nevoia de a se mai implica în activități sau motivația de a învăța mereu. Fac o oportunitate de învățare din orice și încerc să nu las niciun elev în urmă”.

De cele mai multe ori, lipsa unei rutine a frecventării instituției de învățământ, mai ales la vârsta preșcolară, anticipează un procentaj de abandon încă din clasele primare. Atât familia de provenienţă, cât și normele comunitare pot fi motivele ce împiedică elevul să aibă continuitate în învățare.

Magda este conștientă că a făcut tot ce s-a putut pentru a îi aduce pe copii la școală, însă, uneori, decizia de a oferi un viitor mai bun copiilor este departajată de cultura etniei, a familiei sau a comunității.

Uneori nu este vorba numai despre copii, ci și despre familiile lor și despre comunitatea în care se dezvoltă. Magda continuă să ofere educație și să creadă în potențialul fiecărui copil, părinte și în fiecare comunitate care alege să educe.

Când nu mai poți,
mai poți puțin

Există o luptă care uneori nu mai e tăcută, între cadre didactice și părinți.

Nu este o luptă violentă, una care naște certuri sau jigniri, ci una care frământă, care arde pe interior, frustrează și descurajează, de cele mai multe ori, pe cadrul didactic. De puține ori, îl motivează și ambiționează pe acesta.

Să știi adevărul, dar să accepți minciuna nu este un act de curaj, ci de delăsare. Ana Maria Petruș a auzit multe neadevăruri pentru care lipseau elevii ei de la școală și a renunțat să le mai accepte, așa că a început să se ducă în comunitate, la copii acasă, să stea de vorbă cu părinții care tot amânau momentul în care se vor implica în educația propriilor copii.

Nu era prima dată când insista la părinți să îi aducă pe elevii ei la școală. Încă sunt mici și unii au nevoie de însoțitor. A realizat că presiunile au fost atât de mari asupra părinților, încât aceștia nu mai răspundeau la telefon. Încă un motiv în plus să nu renunțe și să se ducă la ei acasă, aceasta rămânând singura cale de comunicare cu ei.

Din poartă în poartă, Ana Maria a străbătut satul ca să își cheme elevii la școală și, uneori, ca să îi trezească pe părinți și să le ceară voie să ia copiii la școală. Nu s-au împotrivit, mai ales că până atunci, niciun cadru didactic nu fusese la ei în poartă, atât de determinat să școlarizeze copiii satului.

Frustrarea se amplifică pe măsură ce Ana vede că acei copii care erau acasă, declarați de părinți ca fiind răciți, umblă pe ulițele satului ca într-o zi de weekend, alături de cei mai mici frați de care sunt nevoiți să aibă grijă. Realizează că nu poate face mai mult de atât. Continuu, dimineața, ia în mașina ei copiii care lipsesc și îi duce la școală. În alte dimineți, se bucură că 3 copii aflați în grija unei fundații umanitare, vin constant la școală, dupa multe luni de absenteism.

Se gândește la copiii din sat și la faptul că acești copii sunt obligați să mintă și se întâmplă atât de firesc totul… ca și cum ar fi o joacă pe care, ulterior, o vor da uitării. Dar nu se întâmplă așa, fiindcă vor crește și nu vor înțelege nevoia uriașă de școlarizare, fiindcă întotdeauna va exista o scuză. Scuza că am fost răcit, scuza că șoșonii sunt uzi, scuza că am avut grija de frații mai mici, scuza celor mari, a adulților. Scuza unei rutine a lor, aceea de a se implica în educația propriilor copii.

Ana Maria este înscrisă în Programul Național pentru Reducerea Abandonului Școlar (PNRAS), program prin prisma căruia speră să găsească și să aplice o soluție ce le poate oferi copiilor de la sate un viitor autentic, mai bun. Până atunci, când nu mai poate, își demonstrează că mai poate puțin.

Sunt aici ca să Teach: două eleve, primele din familie care au învățat cu Bianca să scrie și să citească

Bianca Nichitean este învățătoare într-o comunitate din județul Brașov. În septembrie 2020, a pornit anul școlar cu un efectiv de 28 copii, însă puțini dintre ei veneau la școală la acel moment.

Are initiativa, asa ca a luat legatura cu o bunică de-a unui copil care a dus-o din poartă în poartă, in comunitate și așa a aflat că doi copii trecuți în catalog erau plecați în străinătate cu familiile lor, iar două fetițe nu fuseseră niciodată la școală și nici la grădiniță.

Bianca a mers constant la ele acasă, ba chiar a strâns fonduri din rândul prietenilor și foștilor colegi de serviciu pentru rechizite și haine, iar în felul acesta Maria și Patricia* au început să prindă încredere în „doamna”.

Atât Maria, cât și Patricia provin din familii numeroase cu 5, respectiv 7 frați, cu părinți neștiutori de carte și frați care le aruncau pe foc caietele.

Bianca a mers săptămânal la ele, în fața porții, și făceau ore din mașină, pentru că tabletele au fost sparte de frații mai mici. A început încet-încet să le învețe literele, fiind în clasa I.

Învățătoarea și-a propus în primul semestru să-i învețe pe copii literele, însă și-a dat seama că abordarea nu era una tocmai potrivită pentru niște copii care nu au mers niciodată la grădiniță sau la scoala.

Ambele fete țineau cu greu creionul în mână, iar atunci, Bianca și-a dat seama că e important să le învețe să facă bastonașe, liniuțe.

În semestrul al doilea, le-a cumpărat haine, încălțăminte și pregătea zilnic câteva pachețele în plus pentru ca toți copiii să poată veni la orele fizice.

De atunci, Maria și Patricia au venit constant la școală, iar când se întâmpla ca una dintre ele să nu poată veni la ore, Bianca era anunțată de către părinți care era motivul.

Invatand alfabetul, învățătoarea si-a dat seama ca e nevoie de o poveste sau o experiență care să aducă alfabetul în viața imediată, concretă, a copiilor, asa ca “intr-o zi le-am dus kiwi la ore și am încercat să duc totul în concret, să fac învățarea vizibilă. A fost o mare realizare când copiii au început să respecte liniatura, să lase un pătrățel liber și să scrie literele si numerele până la 10 crescător și descrescător”.

Maria și Patricia sunt primii copii din familiile lor care au învățat să scrie și să citească.

Învățarea nu s-a terminat, însă primii pași au fost creați. Fără aceștia, se poate ca fetițele să fi abandonat complet școala sau să vină la școală, dar fără să primească mai nimic din orele petrecute în bancă.

Din păcate, vedem des acest scenariu.

La începutul anului școlar trecut, profesorii Teach for Romania de clasele II-VIII aveau, în medie, 4 elevi la clasă care nu știau să scrie și să citească și 6 elevi cu dificultăți de înțelegere a textului.

Drama analfabetismului din Romania începe din primii ani de școală, cu mult înainte de a măsura prin teste standardizate, precum PISA, ce știu copiii de 15 ani.

În mediile vulnerabile, profesorii Teach for Romania se întâlnesc des cu astfel de provocări: absența copiilor de la ore, copii care nu au fost niciodată la școală, lipsuri materiale care contribuie semnificativ la abandonul școlar, copii ai căror părinți nu știu să scrie și să citească și nu numai.

Viitorul copiilor din astfel de medii poate fi schimbat cu ajutorul profesorilor care ies dincolo de sala de clasă, vorbesc cu părinții, construiesc o relație bazată pe încredere și creează din școală un loc sigur de învățare, adaptat nevoilor elevilor.

*Numele copiilor au fost schimbate.

Impactul cel mai mare: dânsa a fost prima și singura care ne-a învățat să greșim și normalitatea acestui act

Ne ascundem când greșim și mascăm orice considerăm a nu fi comform „conform”.

Conform educației pe care am primit-o acasă, la școală, în mediul nostru de dezvoltare, în comunitate… Am tot învățat să nu greșim. Iar uneori, fără să ne dăm seama, transmitem mai departe greșeala de a nu greși.

Pare un joc de cuvinte care influențează percepția unui copil asupra lumii înconjurătoare și asupra relaționării.

Un joc rapid de imaginație ne demonstrează că orice greșeală este remarcată imediat și sancționată. În școli, sancționată în note. Sau în râs. Sau în bullying.

Simona Costea a descoperit acest aspect târziu, la liceu. Orice greșeală părea notată în catalog, sub formă de notă sau marcată aspru prin glume nepotrivite în timpul orelor de curs.

A crescut în Fundeni, Călărași, acolo unde „copiii nu sunt atât de interesați de școală”, așa cum remarcă ea.

„La începutul liceului mi-a fost greu fiindcă purtam în minte gândul că eu sunt de la țară și nu am atât de multe posibilități ca și colegii mei de la oraș. Sigur, nu era un gând benefic, însă primul an așa a decurs. Am plecat din mediul meu și a fost greu. Vedeam, totuși, mai multă umanitate la mine la țară față de locul liceului unde am ajuns.

În 4 ani de liceu am văzut foarte multă răutate față de comunitatea de la țară. Colegii mei nu erau mai buni ca mine, nici nu trebuia să mă compar cu ei! Singura diferență care se face între 2 persoane din clasă este despre cât muncești. Nu contează cu ce avantaj pleacă cel de lângă tine. Mentalitatea mea a fost cea care s-a schimbat mult datorită a ceea ce am învățat în școala generală de la profesori”.

Sînziana Spistyak, Marius Maria, Emilia Dinică, Anca Popa au fost alături de elevii școlii din Fundeni, județul Călărași și implicit, de Simona, care sumarizează experiența din gimnaziu: „orele cu profii Teach for Romania erau ore de învățare prin relaxare. Nimeni nu era tensionat că greșește. Nu simțeam că unul dintre noi era avantajat față de altul. Eram egali. Aveam încredere în noi să greșim ca să învățăm, iar orele erau cum ar trebui să fie.

Poate că cea mai bună metodă pentru noi a fost că ei ne-au dat siguranță și au creat senzația că e normal să greșim. Senzația de familiaritate. Un lucru pe care, la liceu, nu l-am mai întâlnit fiindcă nu am mai avut profesori Teach. Aici, țoți profii erau obișnuiți cu metoda clasică de predare. Îmi era frică de ei. Aveam senzația că de la tot am trecut la nimic. A fost tulburător”.

„Oriunde mergeți, să vă faceți prieteni și să aveți grijă să vă faceți plăcuți, să aveți mereu grijă și la emoțiile celorlalți, oriunde o să fiți” – sunt cuvintele pe care Marius Maria, profesorul de fizică, le-a așezat la sfârșit de an școlar pentru clasa din Fundeni.

Simona Costea a finalizat liceul cu cea mai mare medie la Bacalaureat.

Pe toată perioada liceului, ea a făcut naveta din Călărași până în București, iar la întoarcere, spre casă, depindea de un autobuz și de trenul pe care mereu îl pierdea din cauza traficului din capitală.

Ambițioasă, a dat examen la Medicină și a fost admisă.

Simona este acel om care transmite mai departe „oriunde mergeți, să vă faceți prieteni și să aveți grijă să vă faceți plăcuți, să aveți mereu grijă și la emoțiile celorlalți, oriunde o să fiți”.

În momentul de față, ea dorește să ajute prin meditații, acei elevi care se pregătesc să susțină examenul de Bacalaureat, examene la biologie, la limba și literatura română sau chiar admiterea la medicină.

Simte că a primit mult în școală și vrea să dea înapoi ceea ce ea a învățat de la profesori.

Cu multă empatie.

Mihaela Bucșă: Cum vorbești despre viitor într-o comunitate în care nimeni nu își mai aducea aminte de ultimul copil care a mers la liceu.

Predau fizică de aproape doi ani la Crizbav, adică acolo unde nu se poate.

Și la Sânpetru, dar acolo “se mai poate”. Din prima zi de școală, colegii de cancelarie mi-au spus că nu se poate face nimic cu elevii ăștia, că vin de acasă cu tot felul de probleme și asta e… În clasă, copiii îmi spuneau că la noi, doamna, copiii e răi.

Da, sunt tot felul de probleme, de la comportament, intoleranță, la orice, o aparentă lipsă de empatie, până la copii care nu știu să scrie bine nici în clasa a VIII-a. Am încercat să înțeleg și mi-am dat seama că sunt foarte demotivați. Majoritatea copiilor nici nu îndrăznesc să viseze că ei ar putea continua școala după ce termină clasa a VIII- a. Cresc cu ideea că vor munci toată viața cu ziua pe unde se poate și că școala nu le folosește la nimic. Unii mi-au spus sincer că ei nu cunosc pe nimeni care să trăiască din ce a învățat la școală. Am fost foarte des în sat, în special în Cutuș – locul numit chiar de ei la țigani – să discut cu părinții copiilor care lipseau mult sau care abandonaseră școala. Realitatea văzută de acolo nu seamănă deloc cu ceea ce se vede din cancelarie sau din centrul satului.

Am întâlnit oameni care își iubesc copiii, care își doresc ca ei să aibă o viață mai bună, mulți înteleg că școala ar putea fi o șansă, dar nu au argumente. Nu își imaginează cum le poate folosi școala. Nu știu cum arată școlile profesionale. Nu știu ce meserii oferă. Nu au încredere că ai lor copii pot merge la școală în Brașov. Le este frică să nu se întâmple ceva rău pe drum, sau prin oraș. Le este foarte greu să creadă că se poate. Au multe mecanisme de eșec pe care nu le poți întelege în clasă, predând o materie cu 2 ore pe săptămână.

Lucrurile au început să capete sens pentru mine după ce am început să merg prin sat, să discut cu ei acolo, în mediul lor. În momentul în care au văzut că îmi pasă de ei ca oameni, de cum trăiesc, de problemele și de bucuriile lor, a început să le pese și lor de ce fac eu în clasă. Și s-a mai întâmplat ceva: 200 de copii au mers în excursii gratuite la Sinaia, București, Vâlcea, Zărnesti, Brașov și au început sa își facă amintiri frumoase, au vazut ca școala nu este numai despre stat în bancă și scris în caiete.

Acum, de când facem orele online, și am rămas în contact cu toți elevii mei, am putut să invit la ore oameni care le-au arătat copiilor foarte precis la ce folosește ceea ce învățăm în viața reală. Am avut invitat la clasă un cercetător de la Agenție Spațială Europeană și am vorbit despre fizică și explorarea spațiului. Și apoi am vorbit cu un inginer despre cum te ajută matematica să faci filmulețe virale pe TikTok.

Au început să își dorească să fie acolo. Nu toți. Nu mereu. Dar este un început. 20 de copii din Crizbav au reusit să meargă la școli profesionale și licee în Brașov. Asta a însemnat peste 200 de ore de muncă pentru mine doar în iunie și iulie 2019. Anul acesta sunt dirigintă la o clasă a VIII-a și am de scris și rescris 15 povești. Îmi doresc să fie cu inspirație. Cert este că toți copiii din clasa mea își doresc să continue școala și că am avut abandon școlar 0, ceva nemaiauzit pentru școala noastră. Deci se poate.

Cristina a intrat în scenă cu greutatea codului „Dv2”, care m-a anunțat: e ultima șansă să repete clasa a III-a.

O fată înaltă, timidă, care deja lipsea și pentru care nu mă simțeam pregătită. Cu inima cât un purice, am întrebat-o ce litere de tipar știe.

Ne-am blocat la o vocală, așa că am rugat-o să îmi scrie numele. Mi-a întins caietul și am citit CRAITIBSĂ.
Am luat-o de la început cu alfabetul și am profitat de mici momente să îi arăt că sunt atentă la munca ei. Pentru că i-am spus: este efortul tău.
A primit mesajul meu. A mers, când a putut, la orele de alfabetizare de la școală. Împrumuta cărți din biblioteca clasei.
A venit să îmi povestească cum repetă literele de pe o planșă acasă. A reușit. Când la ora de română a citit primul cuvânt și apoi prima propoziție, am aplaudat cu toții și cu inima. Doi dintre elevii mei de la clasa a V-a, care nu știau să scrie și să citească, repetenți din această cauză, au reușit să învețe alfabetul, să citească și să scrie după dictare. Chiar dacă aproape toți colegii mei susțineau că vor rămâne din nou repetenți, văzând progresul acestor doi băieți, au hotărât să le dea o șansă. Am lucrat individual cu aceștia, am scris litere, am citit pe silabe, am descifrat mesajele unor imagini.
Nu a fost ușor, dar am reușit.

Nicoleta Burcă, alumnă Teach for Romania

*Bogdan are 18 ani, iar în septembrie a intrat în clasa a 8-a

A repetat câțiva ani de școală, dar nu se lasă ușor. Acum jumătate de an, Bogdan avea dificultăți în a recunoaște toate literele alfabetului, nu știa să scrie și nici să citească cursiv.

Bogdan nu are nicio cerință specială de învățare, nici disgrafie, nici dislexie, pur și simplu a ratat momentul în care ar fi trebuit să învețe să scrie și să citească. Restul este doar inerție. Și ani întregi de zile în care el a stat în bancă, dar a fost invizibil. Până anul trecut.
În semestrul I, cât timp școala s-a întâmplat online, Bogdan nu a participat la ore din cauza lipsei conexiunii la internet și a aparaturii. În semestrul al doilea, când s-a redeschis școala, a reînceput să vină la ore. Profesorul lui de biologie, Andrei de la Teach for Romania, și-a dat seama într-o zi că Bogdan nu știe să citească. L-a întrebat dacă nu ar vrea să rămână după ore să lucreze împreună, iar răspunsul a fost afirmativ, chiar dacă uneori statul la școală după ore nu era un lucru tocmai simplu, pentru că Bogdan deja muncește de o vreme în construcții. Andrei fusese antrenat de colegii de la Teach și de prietenii noștri de la Fundația Noi Orizonturi despre ce este de făcut în astfel de situații: l-a evaluat pe Bogdan, au constuit împreună un plan de lucru, s-au văzut cu regularitate și au exersat cititul și scrisul. În iulie, Andrei a facut și o școală de vară la care Bogdan ajungea primul în cele mai multe zile. Când au început să lucreze împreună, Bogdan avea nivelul de literație al unui copi de clasa 0. Acum citește și tocmai ce și-a luat examenul auto. Este un vis devenit realitate.

*Numele elevului a fost schimbat.

În urmă cu doi ani, și Răducu era pe punctul de a renunța la școală.

Profesoara lui de fizică Mihaela Bucșa umbla prin sat pe la părinți să-i convingă să-și lase copiii la liceu.

Așa l-a câștigat pe Răducu, astăzi în clasa a X-a.

Băiatul i-a preluat modelul când a venit pandemia și profesoara nu mai reușea să dea de copii. Așa a devenit ambasadorul educației din satul lui. „Gândindu-mă acum, aș spune că 80% din ce a contat cât am predat la Crizbav a fost mersul ăla în sat și vorbitul cu familiile și doar 20% ce făceam în clasă. Dacă știi că răul cel mai mare e ca ei să abandoneze școala și dacă știi că trebuie să faci orice ca ei să meargă la școală, e altceva” spune Mihaela.

Profesoara a convins, ajutată în pandemie de Răducu, 42 de copii să-și continue studiile la școli profesionale sau la liceu, în „înspăimântătorul” Brașov. „Asta era cea mai mare teamă: părinții ziceau că la oraș copiii o să se apuce de prostii, o să se strice”, povestește Răducu Drăgan, care în fiecare zi era în bătătura lor.

Le arăta filmulețe cu ce face la practică și le povestea despre profesorii lui care în pauze dansează cu ei pe holuri. El a convins părinții a 15 dintre consătenii lui să mai dea o șansă școlii. În mod normal, maximum patru copii dădeau admitere la școlile profesionale din oraș

Cât despre liceu, niciun copil din sat nu își mai aducea aminte de ultimul licean din Cutuș. Cum am ajutat copiii și ce rezultate am avut 15 În 2020, Răducu a primit premiul pentru „Cel mai implicat elev în comunitate din învățământul profesional și tehnic” în cadrul Galei Elevului Reprezentant, organizată de Consiliul Elevilor.

În același an, profesoara lui de fizică din clasa a VIII-a, Mihaela Bucșă, a câștigat premiul I la Gala Societății Civile pentru incluziune.

Povestea lui Răducu a fost documentată de Andreea Archip, de la Școala 9, și se găsește integral pe scoala9.ro.