În Potlogi şi Româneşti au avut loc două întâlniri cu părinţii, facilitate cu generozitate de Elena Şerban, fondator al Institutului de Psihologie şi Psihoterapie Adleriană.
Să fie oare realistă ideea unor ateliere de parenting pentru părinţii din două comunităţi vulnerabile?
Cum se pot strecura strategiile de parenting în locurile unde bătaia are reputația de a fi „ruptă din rai” şi argumentul violenţei încheie sau adânceşte cel mai rapid conflictele?
Sunt câteva întrebări pe care le aveam în minte înainte să asist la atelierul facilitat de Elena.
Întâlnirea cu părinţii de la Româneşti mi-a dat toate aşteptările peste cap. Am simţit că atelierul a picat la fix, pe un teren secetos, în care părinţii s-au arătat extrem de receptivi şi curioşi. Un rol esenţial l-a avut stilul extrem de accesibil de prezentare al Elenei Şerban şi foarte bine adaptat publicului.
Se înscriseseră iniţial 10 părinţi, ne aşteptam să ajungă vreo 7. După 15 minute, clasa era plină cu 32 de părinţi, dintre care mulţi ascultau în picioare.
Elena a cucerit sala de la început cu exemple foarte precise, cu explicaţii extrem de clare şi adaptate publicului şi cu propriile poveşti despre lecţii învăţate în relaţia cu copilul ei, uneori chiar cu preţul unor nereuşite de moment. Am avut parte de o prelegere foarte dinamică, presărată cu aluzii la modalităţile tradiţionale de educaţie, cu explicaţii credibile despre nevoile copiilor şi cu încredere că lucrurile se pot schimba când adoptăm strategia potrivită.
Discuţia a pornit de la diferenţa dintre psihiatrie şi psihoterapie şi a continuat cu nevoile ascunse în spatele comportamentului negativ al copiilor.
Prima nevoie a copilului e să se simtă conectat.
Adică… să ştie că e văzut. Atunci când această nevoie nu i se împlineşte, din diverse motive (părinţi ocupaţi, obosiţi, neatenţi la micile semnale transmise), copilul alege să atragă atenţia prin comporamente negative. Altfel spus, simte că doar atunci când e obraznic primeşte atenţie şi că acesta este singurul mod în care poate avea ochii părinților asupra sa.
Un copil care alege frecvent acest comportament e, de fapt, un copil descurajat, a concluzionat Elena Şerban.
Un alt punct important al întâlnirii s-a concentrat asupra nevoii părinţilor de a nu lăsa mici responsabilităţi pe seama copilului, ceea ce transmite inconştient un mesaj de neîncredere în capacitatea lui de a îndeplini sarcinile de care e scutit. Refuzul responsabilizării copilului sub pretextul de a-l proteja de efort adânceşte lipsa îndrăznelii de a lua decizii şi permanenta îndoială în propriile puteri.
S-a discutat, de asemenea, despre faptul că aproape întotdeauna erorile părinţilor se fac din prea multă dragoste, despre nevoia de consecvenţă în stabilirea unor reguli acasă şi despre faptul că fermitatea şi răbdarea fac minuni, dar în timp.
Un alt accent important a fost pus pe faptul că educaţia de calitate se face pe timp de pace, atunci când suntem calmi şi receptivi. Și pe faptul că doar schimbând comportamentul nostru ca adulţi putem schimba comportamentul copilului.
Un subiect adus des în discuţie de părinţii din sală a fost legat de situaţia copiilor care stau cu bunicii şi sunt răsfaţaţi. Copiii se raportează diferit la adulţi, conform cu rolul fiecăruia şi conform modului în care adulţii, la rândul lor, se poziţionează în raport cu copilul. Altfel spus, e firesc să se poarte diferit cu bunicii faţă de cum interacţionează cu părinţii.
Eu m-am regăsit în toate situaţiile pe care le-aţi povestit!, a mărurisit o mămică la finalul întâlnirii.
Cum procedăm cu copiii care au tot timpul nevoie de aprobare?, a sunat o altă întrebare din sală.
Am aflat astfel că abordarea cea mai potrivită în astfel de cazuri e să-i subliniem copilului – neapărat cu exemple! – că e capabil să se descurce singur.
Exemplele sunt esenţiale pentru construirea încrederii, la fel ca momentele în care surprindem o atitudine pe care ne dorim să o încurajăm şi care trebuie apreciată şi evidenţiată atunci când o remarcăm.
Mi-a plăcut foarte mult atelierul şi am de gând să încerc să folosesc ce am aflat aici, ne-a mărturisit o altă mamă la finalul întâlnirii.
Întreaga discuţie, condusă cu pricepere şi empatie de către Elena, care ne-a plimbat prin exemple înţelept alese, printre vorbe din popor despre educaţie, despre ce făceau bătrânii, despre ce am putea face noi diferit, a captivat publicul pe tot parcursul întâlnirii.
Am rămas la final cu sentimentul că există multă deschidere din partea părinţilor şi că o întâlnire cu un specialist capabil să vorbească firesc şi convingător pe înţelesul unei audienţe neobişnuite cu limbajul parentingului poate stârni uimire, curiozitate şi încredere că schimbările sunt posibile.
Mulţumim, Elena Şerban, pentru dorinţa de a ne fi alături şi pentru priceperea cu care ai transpus un discurs de specialitate într-o poveste captivantă despre provocările creşterii copiilor! Apreciem implicarea şi suntem recunoscători pentru dedicare şi pentru timpul pe care ai ales să-l oferi părinţilor şi indirect, copiilor care vor beneficia de pe urma întâlnirii cu tine!
Articol de Ivona Dumitrache, alumn Teach for Romania.
