Despre pregătirea profesorilor și brain based learning cu Olimpia Meșa în #PrimaAcademieOnline

V-ați întrebat vreodată cum învață, cu adevărat, creierul nostru? Sau cum putem să îl sprijinim zilnic? În prima academie de pedagogie digitală, am avut plăcerea să o avem ca invitată pe Olimpia Meșa, expert în design de învățare, autor al cărții Cum învață oamenii și partener Teach for Romania, alături de care am discutat diversele și complexele aspecte ale învățării naturale a creierului (sau brain-based learning) și am aflat răspunsurile la întrebările noastre.

În interviul următor veți descoperi informații esențiale care facilitează un proces de învățare eficient și de succes, de lungă durată, pentru copii. Chiar dacă ei au o capacitate fascinantă de absorbire a informațiilor, învățarea se construiește în timp, cu multă muncă și mai ales, cu metodele potrivite.

Viitorii profesori din generația a șaptea din programul nostru au avut ocazia în Academie să se echipeze cu metode ingenioase, simplu de aplicat la clasă, care însă vor face o mare diferență în educația copiilor din mediile vulnerabile. Deoarece dorim să împărtășim aceste informații valoroase, cu emoție, curiozitate și cu mult entuziasm, vă invităm să parcurgeți interviul realizat de Ana Andronache, alumnă a programului Teach for Romania și profesor de limba engleză.

Învățarea are nevoie de timp, cât și de etapele ei în mod sistematic

Ana Andronache: Bună Olimpia. Mă bucur foarte mult să te avem alături de noi astăzi. Ce înseamnă implicarea ta în formarea acestei generații, generația a șaptea, care este prima generație de profesori digitali din Teach for Romania? Cum a fost pentru tine participarea și conectarea la viitorii mei colegi?

Olimpia Meșa: Eu am foarte multă încredere că indiferent dacă suntem în online sau nu suntem în online, se va produce exact ce trebuie. Atunci când ne-am întâlnit în online, nu am încercat să predau cât mai multe în cele 90 de minute pe care le-am avut la dispoziție, am stat oricum 100 sau 105, pentru că știu că învățarea are nevoie de timp și are nevoie de etapele ei. Am încredere în G7 datorită echipei din spate care deja de câțiva ani buni este pregătită. Suntem în dialog despre multe lucruri, au citit, probabil eu spun doar două trei lucruri și echipa face research apoi pentru că se vede evoluția atât de faină a tuturor de acolo. Și cred că nu contează foarte tare că suntem în online sau nu. Este un domeniu în care chiar avem posibilitatea să evoluăm fără să ne chinuim foarte tare, față de alte industrii. Totul ține de profesori, pentru că dacă ești un profesor care nu știe cum învață creierul în mod natural, nu știe învățare cu adevărat, doar predă, în momentul în care îi dai super tehnologie și învață aplicațiile pentru că are și niște abilități tehnice, învață aplicațiile, dar el nu știe învățare cu adevărat, ci știe aplicații, predarea o să fie la fel de slabă sau mediocră.

Ana Andronache: Tocmai de aceea, cumva, recunosc că mie mi-a plăcut provocarea asta care a început din martie cu predarea online. Am încercat să fiu alături de ei cumva fie că am dansat în fața ecranului, am gătit și ne-am și făcut poze, dar cum ai spus și tu, nu mi s-a părut cel mai rău lucru care ni se putea întâmpla, ba din contră .

Olimpia Meșa: Nu este neapărat despre pozitivism. Dacă ne uităm la tot ce ni se întâmplă este ca un experiment care se mai face în câte o sală de training câteodată, când pui doi participanți, îi rogi să vină voluntari în față, îi legi la ochi și îi rogi să experimenteze comunicarea ca să vadă cum e să se concentreze pe alte simțuri. Exact același lucru se întâmplă acum. Noi gătim în fața ecranului și pentru prima dată copilul vede cum este să gătească fără să îi taie mami sau tati repede să îl salveze sau doamna învățătoare repede să pună mâna să îl ajute. Vede cum este să ceri ajutorul mai clar, mai pronunțat, mai multă emoție, este mult mai multă frustrare, dar în același timp învață exponențial mai mult în acele 3 minute dacă reușește să fie ghidat sistematic să parcurgă etapele mai repede.

Poate e momentul să ne reorganizăm, inclusiv pentru profesori, să nu mai facem ore online cu 26 de copii odată, ci să facem cu câte 3, dar cu mai multă muncă individuală. De ce trebuie să fie toți 32 în fața camerei ca să nu facă nimic? Să ne scuturăm dintr-o dată și să regândim, să testăm, să analizăm modul în care să facem parte din educational world, nu din educational system.

Profesorul nu predă, el este un facilitator al învățării

Ana Andronache: Povestește-ne despre principiile brain based learning și cum îi învățăm pe copii să învețe.

Olimpia Meșa: Primul care va fi foarte ușor de explicat este că pentru creier nu există, de exemplu, învățare formală și informală. Se vorbește foarte mult în România, dar și în străinătate, despre ideea conform căreia că pentru creier există un singur tip de învățare. Imaginează-ți pentru un minut că tu predai formal la clasă. Pentru creier nu există că tu predai formal. În clipa respectivă nu te adaptezi la ce percep eu, cel care stă și învață în fața ta, eu o să învăț oricum, deoarece creierul nu se poate opri din învățare, pentru că sunt acolo și ceva tot învăț. Dar dacă tu predai pasional în fața mea, când se termină ora, dacă fac un interviu la ieșirea pe ușă și întreb individual copiii „ce ai învățat astăzi?” e posibil ca mulți să spună: „am învățat că profesoara mea își iubește meseria.” Dar nu neapărat ce ai vrut tu să îi înveți. Din punctul acesta de vedere, pentru creier, dacă nu ținem cont de faptul că a trebuit să înveți natural, intrăm și vedem ce înseamnă natural, dacă e formal sau informal.

Cât mai natural este exact așa cum observați că învață chiar și un adult când e pasionat de ceva și învață. Adică, de exemplu, vrea să facă parașutism, de fapt de ce vrea să se parașuteze brusc? Urmărești înapoi și observi că a văzut într-un film, sau a auzit la un prieten, sau prietenul a pus un live pe Facebook și a fost impresionat. Practic, dacă ne uităm înapoi există niște pași premergători. Prin urmare, cât mai natural, să existe o motivație din spate. Principiile brain based learning: să ții cont de creierele din fața ta mai mult decât de ce vrei tu de fapt să predai. Eu nu cred în predare, dar cred în facilitare de învățare.

Ana Andronache: Cum pot profesorii aplica în sala de clasă aceste principii despre care am vorbit?

Olimpia Meșa:  Aș fi foarte atentă de la bun început la cum se simt copiii fizic. Deși nu pare important, toate lucrurile astea sunt foarte mult legate între ele. Inclusiv profesorul să fie cu micul dejun mâncat, cu apa băută, cu lichid la el, și chiar să fie un exemplu. Stabilești o singură dată în clasă ca toți copiii să își aducă o sticlă pentru apă. E o singura zi practic pe an, la inceputul anului, în care acordăm atenție asupra consumului de apă, știm unde e locul ei pe banca noastră. Prin urmare, cum se simt? Acesta este doar un exemplu.

Trebuie să știi despre foarte multe lucruri și să ai puterea să le vorbești la clasă. După ce le acoperim pe cele care țin de sănătatea lor fizică, ținem cont și de situația familiei în felul acesta ținem cont de sănătatea mentală, apoi ne ducem către învățare și ce cere programa școlară.

Mergând mai departe ne interesează cum arată sala. Dacă intru în sală și sunt băncile una dupa alta în 3 rânduri, asta înseamnă că în 300 de zile de învățare pe an eu, elev Olimpia, mă uit, dacă nu sunt în prima bancă, și văd în loc de fețe, două cefe ale colegilor mei timp de 300 de zile pe an până la ora prânzului. Poți să faci un calcul, să vezi cât de mult văd copiii cefe în loc de fețe? Atunci aș desființa rândurile și i-aș pune să lucreze numai în grupuri. În momentul în care ai grupuri la clasele foarte mici, chiar dacă sunt 4, se lucrează în perechi, până când se obișnuiesc să împartă munca cu cineva, să comunice între ei. Există zone în creier care, în momentul în care rezolvi singur o problemă, el te duce pe aceeași cale neuronală. În momentul în care trebuie să lucrezi în pereche și să asculți încă alți trei colegi, ca să găsești o soluție, această zonă din creier nu mai poate prelua controlul să mă ducă pe calea cunoscută pentru că sunt în dialog și trebuie să ascult perechi și mă deblochează. În momentul acela pot să mă duc și pe alte căi și să găsesc noi soluții. Și în felul acesta gândesc mai bine și construiesc mai multe căi neuronale noi.

Un alt principiu simplu este legat de cât de multe materiale pot să aduc în plus ca să le folosesc pentru cogniție. De exemplu, discutăm despre disciplină. În acel moment aducem pe bancă frunze, pietricele, un pic de pământ, iarbă și îi rugăm pe cei patru copii la masă să ne arate cu ajutorul naturii de afară ce înseamnă disciplina și cu o altă grămăjoara ce nu este disciplina.

Dialogul socratic și dezvoltarea neurosinapselor

Ana Andronache:  Eu sunt profesoară de engleză și diriginte la o clasă de a șaptea acum. Îi cunosc din clasa a cincea și acest scenariu cu disciplina mi se pare că, l-aș putea foarte bine adapta și pentru ei și într-adevăr se simt cumva că au integrat, au văzut au simțit, au pipăit ce înseamnă disciplină sau ce mai discutăm despre cum să fie în clasa noastră, cum să ne creăm o comunitatea a noastră .

Olimpia Meșa: La clasa a 7-a deja începe să se dezvolte, e o etapă nouă pentru cortexul prefrontal, dintr-o dată are loc biochimic o ștergere și o acumulare de cunoștințe noi bazate pe interes. Dacă îi preocupă foarte tare fumatul, cum să fie cool sau Justin Bieber, o să dezvolte neurosinapse noi în zona respectivă. Kinesteticul îl începem de când sunt foarte mici, deoarece cortexul prefrontal este mai puțin dezvoltat până la această vârstă. În clasa a 7-a, deja, trebuie făcut repede kinesteticul și încearcă să te focusezi, ca și facilitator de învățare, pe limbaj pe reflecție, conștientizare de sine foarte mult, adică eu ce învăț, metacogniție, eu mă gândesc la ce mă gândesc, eu analizez ce învăț, analizez ce am greșit, pentru că e păcat.

Pentru clasa a 7-a aș recomanda profesorilor să fie foarte, foarte curioși despre ce înseamnă dialogul socratic, într-un mod foarte interactiv, în cercuri de discuție. Îi avem pe cei care analizează pe margini și arată prin desen cum se întâmplă discuțiile, adică ei se autoanalizează, avem cercul vorbitorilor care pregătesc ceva și avem un cerc al vorbitorilor care sunt așezați. Iar aici lângă profesor avem masă de sociologi, care au același rol ca și profesorul. Mai avem și fișe marcate cu tot felul de coduri, R e pentru că a răspuns, A pentru că a pus o întrebare bună și tot așa. Și sociologii, cei de aici pregătesc o temă, au roluri specifice, de exemplu extrag niște cartonașe, au niște roluri și le-au tras la sorți de dimineață sau înainte de oră și el știe că este de exemplu, cel care face concluzia sau o trage de la colegi și el trebuie să țină cartonașul sub scaunul său, dar trebuie neapărat până la sfârșitul orei să îl folosească. Dar trebuie să fie deștept când să-l folosească pentru că a face concluzia înseamnă că se face mai spre final, deci trebuie să aibă răbdare, dar nici să nu piardă clipa, că dacă o pierde, sună și nu își folosește rolul și este depunctat. Și așa e unul care este Avocatul Diavolului. Ce fac sociologii, ei marchează de câte ori și cine cu cine interacționează. Și la sfârșit, sociologii de aici își iau fișa frumos și o afișează pe panoul de feedback de la sfârșit. Apoi, proful le adună de acolo și eu Olimpia și tu Ana, mergem și ne uităm cine, cum, ce a făcut iar profesorul chiar poate să aibă o discuție 1 la 1.

Deci în momentul în care ajungem la clasa a 7-a facem și kinestetic că poate fi pentru o operă de artă, poate fi miniatura sculpturii lui Brâncuși în mijlocul cercului, poate fi tot o grămadă de bucăți de natură și construim ceva, dar formatul de dialog socratic care are întrebări, adică există o organizare în spate și niște reguli de joc, îi ajută să reflecteze mult, scot din ei gândurile, analizează, se văd dintr-o parte, pentru că mereu se schimbă la ora următoare.

Înlocuirea steluțelor cu sinapse și cu ne conectăm emoțional în învățare

Ana Andronache: Cât de important este să conectăm emoțional creierul copilului cu ceea ce învață printr-o experiență care îi antrenează simțurile și fără a aduce, în același timp sau poate treptat, și informații complicate de predat.

Olimpia Meșa: Să conectăm emoționalul este important. Vă aduceți aminte din trecut, orice oră care te-a marcat din viața ta de copil, ți-aduci aminte o oră anume, nu știu Războiul sau George Sand  pentru că era mai feministă. Ce îmi place momentul respectiv?

Ana Andronache: Cred că mi-aș aduce aminte ore din liceu, din școala gimnazială nu prea, dar îmi aduc aminte de orele din liceu, de orele de engleză pentru că erau singurele diferite, aveam jocuri de rol. Știu că la un moment dat, mi s-a dat un rol de a ieși în față, era un fel de scenetă și eu trebuia să fiu o persoană dependentă de ceva anume și nu știam cum arată o persoană dependentă. Încă nu aveam acces la atât de multe informații, dar cu toate astea, creierul meu a încercat să mă ajute să joc acest rol și mă gândeam dacă ceilalți au înțeles. Dacă percepția mea despre un om dependent, care plânge necontrolat și tremuram, era aceeași și pentru colegii mei.

Olimpia Meșa: Ce se întâmplă este că pentru a crea un AHA! și de a ajuta creierul să țină minte, să viseze, să își dorească, e nevoie să acționăm motivația intrinsecă. Pentru a acționa motivația intrinsecă trebuie să îi dăm șansa creierului să experimenteze ce înseamnă să fie competent, să fie autonom, sau să creăm un eveniment emoțional important pozitiv. Asta ne ajută să evoluăm și copiii o au încă de foarte foarte mici, încă nici nu știu ce e asta ca și competență, ei vor să fie mai buni. Dacă nu știu să meargă,însă ar face orice să se ridice, să meargă, tot din acest motiv. Dacă ne uităm în interiorul creierului, avem pe ambele emisfere hipocampul. În momentul în care hipocampul este responsabil de memoria de lungă durată, adică care chiar o să țin minte pe viață și ce contează și te poți lega după aceea de lucrul acesta mereu și mereu: uite, știi să nu cadă podul, de aceea facem unghiul drept, ei fiind foarte aproape, se acționează unul pe altul și se activează și amigdala cu emoțiile. Ea acționează asupra deciziei hipocampului dacă să ținem minte sau nu. Și profesorul astăzi spune Să învățăm unghiul drept, e foarte important. Iar amigdal efectiv a ignorat total. În schimb, în momentul în care se va întâmpla ceva care trezește amigdala, primește semnalul hipocampul că „aaa asta e de ținut, ținem”. Și atunci, dacă țineți minte asta în fiecare zi când povestiți copiilor ceva sau introduceți ceva unghiul drept sau stepa, mările, strâmtorile. Însă amigdala nu știe nimic, doar se enervează, știe cuvântul strâmtori și că trebuiau învățate pe de rost.

Prin urmare ce putem face? Sunt tot felul de modalități prin care putem învăța, putem găsi un joc de supraviețuire, pe unde pui harta și să facă corăbiile din hârtie și să ajungă să fie căpitanul echipei timp de o oră cel care trece prin cât mai multe strâmtori, după care facem altfel, din cât mai multe mări și învață și conceptul. Acum partea a doua, ca să evoluăm. Când a trecut navigatorul prin a b c, a trecut și a descoperit America care dintre ei, dintre cei trei a trecut prin cele mai multe strâmtori? Poftim poveștile lor și citesc poveștile și încearcă să numere care dintre ei. E alt mod de a vedea. Acum stăm și vă învăț o tehnică prin care să vă aduceți aminte, nu doar 5, ci vă ajut să vă aduceți aminte prin această tehnică 17 strâmtori pe de rost și să îi uimiți pe părinții voștri acasă. Vreți? Și îi ajutăm să învețe și pe de rost pentru că exersează anumite zone ale creierului, iar câteodată trebuie să învățăm și pe de rost pentru a ajuta hipocampul, dar după ce am avut AHA-ul, pentru că acum chiar vreau să pot să-i arăt mamei acasă că chiar știu 17 strâmtori, nu doar 5. Și învățăm.

Ana Andronache: Da și eu în felul acesta mă gândeam că eliminăm și celebrele, nu știu, recompense pe termen scurt cum ar fi, tot felul de steluțe care îi ajută la notă sau biluțe sau tot felul de alte lucruri. Pentru că nu prea mai este nevoie de ele, nu?

Olimpia Meșa: Pe termen scurt studiile arată că ajută. Dar pe termen foarte scurt. Adică acum, imediat, ajută o recompensă, dar eu pentru că am văzut că funcționează cu o recompensă mult mai cu sens, mai dau un exemplu. Facem un creier și în loc de steluțele sau bulinele pe care le dăm, fiecare copil cu posterul lui la școală, pe care îl ține unde vrea, în bancă, undeva pe perete, să-și găsescă el un colț, undeva la o margine de dulap și în momentul în care a făcut ceva fain își desenează între sinapse, dintr-o dată astăzi a construit niște neurosinapse noi, pentru că învățarea este să construim cât mai multe neurosinapse între neuroni existenți. Dar momentul în care spunem, uite facem 12 probleme că atâta ar trebui ca să construiești sinapse noi, o să observați că la problema 7 deja începeți obosiți și atunci se produce cu adevărat, începe să se construiască sinapsa nouă pentru acest tip de problemă și atunci e cel mai greu. Și unii dintre ei s-ar putea să dea în plâns pentru că nu mai este despre o steluță, este despre mine și despre creierul meu.

Abonează-te la newsletterul nostru aici pentru a afla ce mai facem în Teach for Romania.

No comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *