Mihaela Purcaru tocmai a sărbătorit trei luni de când a pășit pentru prima dată în sala clasei a patra, din liceul bucureștean „Hristo Botev” și tot atât de când a hotărât să accepte provocarea de a contribui activ la schimbarea sistemului educațional din România. Îmi spune cu jumătate de zâmbet că este a opta lor învățătoare, pentru că „cei dinainte nu reușeau să stea”. Acum se străduiește să demonteze tiparul fricii și să-i ajute pe copii să funcționeze cu empatie și valori umane, însă misiunea este grea: „încerc să-i scot din contextul lor, mergem la evenimente, vreau să le arăt că există viață și dincolo de Calea Griviței și de universul ăsta al lor super agresiv.”
De ce ai vrut să devii profesor pentru copiii dezavantajați?
În general, oamenii ajung la Teach for Romania când deja au decis că vor să facă o schimbare în viața lor. În noiembrie s-au împlinit trei ani de când am plecat din corporație, unde pot spune că eram un angajat performant. Am lucrat în servicii bancare, în mai multe departamente, însă cel mai bine m-am dezvoltat pe sectorul de vânzări. Eram premiată, bonusată, țineam pasul, până într-o zi, când conducerea s-a schimbat și au apărut acești oameni care aveau total alte valori. Am fost uimită să văd cum misiunea și viziunea companiei erau practic demontate, iar acela a fost momentul meu de conștientizare: am ieșit de pe pilot automat. O schimbare era absolut necesară, simțeam că nu mai pot să merg la un job unde să implementez ceea ce mi se cere, chiar dacă, de multe ori, valorile mele umane și valorile afișate ale corporației erau contrazise. După o perioadă în care am stat și mi-am analizat foarte bine abilitățile, mi-am îndreptat privirea către mediul ONG, fiindcă acolo mi s-a părut că se respectă mai mult valorile. Între timp, am început un doctorat în Marketingul Serviciului Educațional și o parte din responsabilitățile mele erau să predau studenților. La ei am sesizat o mare discrepanță între generații, valori și educație, iar din direcția vieții mele personale, am cunoscut trei copilași, care mi-au arătat cum arată educația într-un mediu defavorizat. Atunci s-au creat conexiuni în mintea mea, am realizat că acești copii, proveniți din locuri defavorizate, rar au șanse la integrare. Am zis că trebuie să existe ceva ce pot face!
Povestește-ne despre o lecție neașteptată pe care ai primit-o până acum!
Tuturor celor care mă întreabă, le spun că schimbarea mea a început în iulie, odată cu Academia de Leadership și Pedagogie. Spun asta pentru că experiența de acolo a fost mai dificilă decât ce mi se întâmplă mie acum, dacă vorbim despre depășirea unei zone de confort sau detașarea de context. Ceea ce am trăit în Românești nu voi uita niciodată, pentru că atunci am descoperit niște lucruri despre mine pe care poate nici cel mai bun psiholog nu le-ar fi putut scoate la iveală, niște neputințe pe care nu le vedeam, tocmai pentru că nu am fost pusă în niște contexte care să-mi permită să le văd.
Cu ce provocări te confrunți la clasă?
Am în clasă 11 băieți și trei fete, care mai de care cu problemele lor, lipsiți de afectivitate, agresivi, unii au situații familiale foarte dificile, cu părinți în închisoare, dar mai sunt și copii care au acel ceva care te face să simți că pentru ei e bine că ai intrat în viața lor. Ei îmi dau o lecție despre locurile acelea de unde răsar flori fără să te aștepți și tot ce îmi doresc este să ajung eu la un echilibru și o eficiență. Am zile în care plec acasă cu gândul că nu am zâmbit deloc și am uitat să mă bucur că am fost acolo. Am avut multe locuri de muncă și am intrat în multe proiecte, dar nu cred să fi fost nimic mai complicat decât ce fac acum. E foarte greu când nu ai pe cineva acasă care să se ocupe de educația copiilor și tu să fii unicul element care încearcă să îi și educe, să îi și învețe… Mai ales că eu am doar o singură bucățică din viața și din timpul lor, iar bucățica e așa de fragilă tocmai pentru că ei sunt goliți de ce nu fac și sunt atât de plictisiți, încât atunci când ajung la școală, vor doar să se joace cu prietenii lor.
Care este situația copiilor tăi? Ce provocări au în sala de clasă sau personale?
Cum spuneam, am trei fete în clasă, dintre care una are probleme de furie și a rămas repetentă de patru ori din cauza absenteismului. O altă fetiță vine dintr-un centru de plasament, deține certificat pentru demență și tulburări psihice și cu toate acestea, au pus-o la integrare în clasă cu un alt copil, care are autism. Sunt unele situații de necrezut… Recent m-a sunat educatoarea copilului cu autism să-mi spună că a plecat din centru și l-au găsit în mall în Floreasca, mâncând mâncare de câini… A treia fetiță a venit prin transfer, e la cu totul alt nivel de știință și de înțelegere, doar că are o situație familială tristă. Ea are o structură interioară foarte liniștită, provine din mediul rural, dar nu prea e sociabilă. Așadar, toți ceilalți o văd ca pe „sfințișoara” clasei și chiar dau vina pe ea pentru orice se întâmplă, doar ca să-i atribuie un rol, fiindcă ea nu are roluri în clasă.
Care e o realizare/bucurie legată de copiii tăi până acum?
Chiar dacă am început doar de puțin timp, am strâns o mulțime de bucurii, însă îmi amintesc cu drag de două super momente:
- Eu și copiii am făcut promisiunea ca atunci când cineva lipsește mai mult de o zi, să sunăm să aflăm ce s-a întâmplat sau să vedem cum se simte, iar după ore, dacă se poate, să îl vizităm. În cazul acestei fetițe de la centru, care făcuse o infecție foarte puternică și fusese internată în spital, am hotărât să mergem în vizită. Când au ajuns acolo și au văzut centrul, deși era curățel și aranjat, reacția lor a fost: „Aoleu, vreau acasă, ce bine e acasă!” sau „Acum o înțelegem pe Carmen când zice că noi nu știm cum e la centru…” De atunci au fost mult mai toleranți cu ea, atât datorită faptului că au văzut locul din care vine, dar și pentru că au realizat că ea nu are acel sentiment de „acasă”. Ar trebui ca aceasta să fie o lecție pentru noi toți.
- Copiii aceștia au niște obiceiuri alimentare nesănătoase și încerc să le aduc fructele în alimentație într-un mod distractiv. Astfel, toată toamna am mâncat mere, pe care le tot împărțeam în jumătăți, pătrimi, optimi, la ora de matematică distractivă. Tot timpul le aduceam ceva ce putea fi împărțit, până într-o zi, când doi dintre ei m-au așteptat la ușă și mi-au zis că au o surpriză pentru mine… „Doamna, noi trei am avut bani la noi și am luat o ruladă și două mere pe care să le împărțim cu toții!” Bineînțeles că i-am lăudat pentru prietenie și pentru intenția de a da din puținul lor și celor din jur.
Mă impresionează zilnic pentru că au curajul să își recunoască greșelile, iar mie, faptul că un copil are această capacitate de a discerne ce a făcut bine și ce a făcut mai puțin bine îmi dă speranță că poate într-o zi vor începe să încline mai mult balanța cu fapte bune.
Cât de relevantă este pentru dezvoltarea ta, experiența Teach for Romania?
Am cântărit foarte bine decizia la început, mai ales pentru că, deși din inimă am avut o spontaneitate, mintea mă bloca pentru că mi se părea un retrograd al carierei mele. Nu aveam nici susținerea familiei, profa mea de la doctorat insita ca eu să merg să predau și la Politehnică, așa că a trebuit să pun totul foarte bine în balanță. La început, nu eram convinsă că voi avea suficient timp încât să construiesc ceva solid în viața unor copii, desigur, raportat la standardele mele. Totuși, nevoile studenților au reprezentat niște factori importanți ai deciziei, am realizat că lucrând cu extremele pot să cercetez problema din două perspective. Am zis că voi avea experiența practică a ceea ce scriu în teza de doctorat și, cine știe, poate chiar voi fi un actor în schimbarea unor politici educaționale pe termen lung sau măcar fondator al unui ONG în care să se lucreze specific cu astfel de copii, din centre de plasament, fiindcă această integrare în învățământul de masă nu îi ajută nici pe ei, dar nici pe ceilalți… În funcție de cum se așează lucrurile, la final mă voi orienta fie spre partea legislativă (eu am terminat ASE, cu o specializare în administrație publică), fie în sectorul antreprenoriatului social, unde să folosesc experiența mea și teoriile emise la doctorat.
Ai recomanda altor persoane să se înscrie în program?
Eu am deja cam cinci persoane cărora le-am dat informații și recomandări și cred cu tărie că experiența este formatoare. Educația este un principiu atât de frumos, încât e minunat să ai capacitatea să-l întorci unor copii care nu au șansele pe care le-am avut noi, la o educație de calitate. Uneori stau și mă gândesc dacă nu cumva eu sunt aici 10% datorită familiei mele și 90% datorită învățătorilor și profesorilor mei, care m-au încurajat, iar temeliile mele sunt așezate de sistemul de învățământ și de o predispoziție a mea pe zona asta. Mai mult decât atât, în funcție de ce timp ai și cât de mult vrei să lași experiența să îți schimbe viața, poți să mergi pe varianta extra-București, unde vei avea șansa unor comunități mai docile și de un mediu de viață mai puțin agitat sau poți să alegi zonele provocatoare din București, unde nu se bagă decât oameni care vor să fie acolo pentru copii.
Ce mai vrei să ne povestești și nu te-am întrebat?
Vreau doar să adaug că în momentul în care am ajuns printre copii, am simțit că sunt, în sfârșit, în locul în care trebuie să fiu și sunt foarte recunoascătoare pentru că știu cât mi-am dorit să găsesc locul în care să simt satisfacția asta… Chiar și după o zi grea să mă trezesc încrezătoare, cu arsenalul de metode pe masă, să văd ce pot face astăzi pentru ca totul să fie mai bine și să am entuziasmul să o iau mereu de la capăt! Multă lume mă mai întreabă și când mai am timp pentru mine, având în vedere că eu predau de luni până vineri la copii și de trei ori pe săptămână la studenți. Le răspund că toate acestea intră în timpul pentru mine, pentru că altfel nu ar funcționa. Desigur, nici eu nu sunt la standardele la care mi-aș dori în fiecare zi și sunt puține momentele în care ajung acasă și spun că astăzi mi-a ieșit tot ce mi-am propus. Cu toate astea, călătoria până acolo e cea mai importantă.
Un interviu de Miruna Mirică-Damian.
