Autor: Angela Dimișcă, alumna Teach for Romania
Când m-a invitat cineva la joacă, la casa fraților LaSalle, n-am știut că va fi o invitație care îmi va influența mare parte a vieții și va contribui să devin ceea ce sunt astăzi. Cum, la fel, n-am știut vreodată că voi deveni învățătoare și că voi iubi lucrul cu copiii, chiar și în contextul școlar.
Șapte ani aveam când am aflat de cercetași și când am început să particip la activitățile lor. Pentru mine, copil fiind, era vorba despre joacă și prieteni. Întâlnirile erau diverse. De la concursuri, jocuri, cântece, până la implicarea în activități de ecologizare și în serviciul comunității, cercetășia înseamna pentru mine un mod plăcut de a petrece fiecare duminică. Făceam parte dintr-o patrulă, unde fiecare avea o responsabilitate, ieșeam mult în natură, făceam focuri de tabără la marginea râului Moldova sau în pădure, mergeam în tabere de vară, astfel încât n-am simțit niciodată că trăiesc într-un sat și că opțiunile îmi sunt limitate.
Am trecut prin toate etapele. De la lupișori, la temerari, exploratori până la a fi lider de cercetași și a mă implica în conducerea centrului. Anul 2010 a fost unul marcant pentru mine. A fost anul în care am participat la primele stagii de formare și în care am cunoscut mai îndeaproape dimensiunea educativă a organizației din care făceam parte. Joaca se transforma într-un instrument folosit pentru educarea unor tineri implicați în societate. Aflam despre o metodă pe care până acum doar o trăisem pe pielea mea și care, deși era veche de 103 ani, încă funcționa. Însă cu toate acestea, ceea ce mă făcea să lucrez cu copiii erau entuziasmul și dorința de a da mai departe ceea ce am învățat. Habar nu aveam de responsabilitatea pe care mi-o asumam.
Până acum trei ani, când am decis să mă implic în programul Teach for Romania. Am văzut anunțul chiar pe grupul de cercetași și, pentru că recomandarea de a ne implica venea din partea unei persoane pe care o admir, am zis: hai să văd despre ce e vorba. Iar pe măsură ce citeam despre organizație, cu atât mai mult voiam să mă implic, indiferent dacă era vorba de anul acela sau un altul. Cumva, simțeam cum motto-ul ,,să lăsăm lumea mai bună decât am găsit-o” căpăta un alt ecou și puteam să fac o acțiune concretă în direcția aceasta.
Ceea ce s-a și întâmplat. Am fost învățătoare în Sohatu, județul Călărași timp de doi ani de zile, timp în care mi-am dat seama cât de mult m-a ajutat cercetășia să fiu cine sunt și în care m-am folosit de tot ce am învățat. Așa că, mi-a fost ușor să folosesc metode creative la clasă, să mă joc cu copiii, să fac multe activități în afara orelor și să gândesc experiențele de învățare ,,altfel”. Partea dificilă a fost, totuși, să mă adaptez contextului local și să am o viziune asupra a ceea ce vreau să fac. Iar aici m-au ajutat cei de la Teach. Suportul pe care l-am primit în a fi atentă la nevoile fiecărui copil, a crește ,,acea sămânță de bunătate care se află în fiecare”, a consolida relațiile cu toți oamenii implicați în procesul de educație a armonizat tot ceea ce știam deja de la cercetași.
Teach for Romania m-a ajutat să includ în cercul meu și locurile în care nu se întâmplă nimic, locuri în care încă există mulți copii care nu au abilitățile esențiale de a se prezenta, de a se descurca într-un mediu străin, copii care nu au ieșit din localitatea lor, copii care nici măcar nu știu că există o altă lume decât cea în care li se repetă că ,,sunt proști și că nu vor face nimic cu viața lor”. M-a ajutat să văd mai multe părți ale realității a cine sunt eu și ce pot face acolo unde sunt. Implicarea în comunitate era mai mult decât un act de dăruire, ci o constantă în realizarea unor acțiuni concrete. Iar dincolo de toate acestea, experiența a însemnat descoperirea acelor lucruri care mă pun în mișcare și a felului în care pot eu să contribui.
Ai putea spune că nu doar lucrul cu aceste comunități vulnerabile înseamnă implicare în comunitate. Sunt complet de acord. Fiecare faptă pe care o facem, începând de la mulțumesc-ul pe care îl zicem vânzătoarei de la magazin, până la hainele pe care le donăm de Crăciun reprezintă acțiuni de a dărui. Atâta timp cât acolo unde suntem facem bine pentru noi și pentru ceilalți, contribuim la binele societății. Lucrul cu astfel de comunități doar te trezește din normalitatea în care majoritatea dintre noi trăim și te provoacă să cauți o multitudine de soluții, să iei decizii importante, să construiești o comunicare sinceră și deschisă cu tine și cu ceilalți. E locul în care, dacă accepți, te privești în fiecare zi în oglindă cu toate părțile bune și rele. Iar asta nu are cum să nu te schimbe.
E mediul în care vezi ce înseamnă cu adevărat că iubirea nu are margini, că iertarea își are locul ei, că bucuria e contagioasă oricât de supărat ești într-o zi, că simplitatea are o bogăție nemăsurabilă. Și când îți mai spune vreun copil ,,doamna, am reușit să îmi înving frica, așa cum mi-ați spus” sau ,,vă mulțumesc că ați avut încredere în mine”, știi că, deși n-ai schimbat o lume, ai mutat niște piese de puzzle care la un moment dat se vor așeza.
Aveam 22 de ani când m-am aventurat să fac asta și am simțit cum cercetășia și-a îndeplinit misiunea cu mine. Valorile insuflate m-au ghidat către experiența care avea să mă schimbe și care m-a făcut să descopăr ce înseamnă împlinirea pentru mine. Cât despre a juca un rol constructiv în societate, e un rol pe care mi-l asum în fiecare zi sau cum ar zice copiii, ,,să nu distrugi, doamna”.
Conținutul acestui articol nu reflectă neapărat opinia oficială a organizației. Informațiile și punctele de vedere exprimate aparțin în totalitate autorului.
