Profil de trainer – Oana Vuculescu

Articol de Andreea Băceanu – voluntar Teach for Romania și Mihaela Gălii – profesor Teach for Romania

Oana Vuculescu are un PhD în Management. Subiectul tezei ei și ceea ce continuă să studieze acum este modul în care rezolvă oamenii probleme.

Oana poartă mereu la gât pandantivul cu o lăbuță de lup, care e animalul ei preferat. Ne-a povestit că ea se regăsește în semnificația lupului care poate părea uneori singuratic sau agresiv însă, studiat mai atent, este un animal foarte sociabil și poate genera o schimbare într-un ecosistem. În al nostru, Oana a reușit.

Ea zice că nu s-a apucat de învățat decât foarte târziu; elevă fiind, prefera să strice cărțile strecurându-le pe sub bancă sau pe sub plapumă și să își ocupe timpul citind. A învățat de la tatăl ei să învețe mai bine din greșelile altora decât din ale ei și, ulterior, s-a apucat de învățat pe bune, în toate sensurile. Astăzi se învață pe sine și îi învață pe alții despre problem solving și management.

Ne spune mereu că „Lucrurile merg mai bine când există cioco/înghețată”, însă noi am săpat mult dincolo de explicațiile cvasiștiințifice cu care încearcă să își ascundă generozitatea și am descoperit un om bun și foarte darnic.

Cei doi profesori care au avut-o pe Oana ca mentor ne-au spus că „Ne-a arătat prin propriul exemplu, cu toată smerenia, ce e leadership-ul și ne-a atașat de o viziune comună care nu exista până să o întâlnim.”

Și, ca un om smerit și care se ferește de reflectoare, ne-a dat o mare provocare să povestim despre ea; ne spune mereu că nu are nimic interesant de spus despre propria persoană. Dar noi știm care e stofa voluntarului Teach și am reușit să o descoperim.

Consideră că experiențele și poveștile copiilor pe care i-a cunoscut în aceste zile spun mai multe despre Teach for Romania și despre ea însăși decât ar putea-o face oricare dintre noi.

Până la urmă, despre asta este întreaga experiență LSA – despre cei mici, care sunt pe cale de a deveni mari.

Oana ține ateliere de Tehnologia Informațiilor și Comunicațiilor în cadrul școlii generale din comuna Potlogi, județul Dâmbovița. Cu alte cuvinte, și-a propus să îi învețe pe cei 12-15 copii cu care lucrează zilnic că un computer este mai mult decât o simplă mașinărie pe care ne putem juca Warcraft.

În principiu, era gândit ca un atelier de TIC, dar copiii aceștia sunt foarte deștepți – deși nu știu foarte multe lucruri, au prins foarte repede – și ce am vrut să fac cu ei în două săptămâni, am terminat într-una. Le-am făcut eu o poveste în PowerPoint, cu Vulpea și Corbul, și le-am spus că „trebuie să ajungeți și voi la asta”, dar i-am pus să scrie ei povestea lor. Și ideea era că scrie ei povestea lor în Word, după care învățăm să căutăm poze care sunt relevante pentru poveste pe Internet și după aceea, punem totul în PowerPoint, ca să fie așa… ca un filmuleț. Inițial, mie mi s-a părut o idee… simplistă, dar am văzut că i-a prins foarte tare și au fost încântați să scrie despre ei.

Cu toții avem experiența orelor de TIC din școala generală și din timpul liceului. Nu știu însă, câți dintre noi au avut ocazia de a descoperi, de a scrie și de a pune în imagini propria lor poveste. Probabil că unul dintre firele roșii ale atelierelor ținute de Oana a fost tocmai acesta – capacitatea ei de a traduce un capitol tehnic într-o manieră ludică, plăcută, care să îndemne copiii la mai mult decât a face click în pătrățica potrivită. Nu întâmplător, unii dintre elevi au ales să înlocuiască propria lor poveste cu jocurile sau desenele preferate. Vă imaginați surpriza momentului magic când „doamna” le-a arătat că pot găsi poze cu și din desene!

La finalul primei săptămâni, Oana și-a dat seama că a atins deja obiectivele pe care și le stabilise pentru întreaga perioadă de predare. De aceea, a dorit să exploateze din plin agilitatea, răbdarea și pasiunea copiilor și a dus întregul atelier către următorul nivel, neplanificat inițial.

Săptămâna asta am făcut programare… De fapt, n-aș putea să-i spun chiar programare, dar am găsit un joculeț care chiar explorează multe dintre noțiunile de bază de programare și am făcut cu ei două zile de conținut, în care ei trebuiau să miște un roboțel scriind niște comenzi. I-a prins extrem de tare, deși joculețul era unul super vechi și era în engleză, iar ei fac franceză, deci le-am tradus toate instrucțiunile. Nu era ceva extrem de dificil, dar i-a prins foarte tare și m-am și „enervat”, fiindcă eu stăteam să le traduc instrucțiunile, gândindu-mă că mai departe de acel punct nu vom ajunge, însă făceau în așa fel și depășeau, iar când îi întrebam dacă nu ne mai și oprim, răspundeau mereu că „vreau să trec la nivelul următor!”.

Iată cum, fără să vrea și fără să planifice foarte mult în prealabil, Oana a făcut mai mult decât bazele programării. Micii roboței au avut ocazia de a exersa puțin limba engleză, de a învăța cum se construiește, de fapt, baza multor jocuri, totul în timp ce… ei bine, se jucau. Trebuie să remarcăm dorința lor de învățare, pasiunea pe care au investit-o în aceste activități și nerăbdarea pentru a mai urca încă o treaptă.

Oricât de activi și dornici de învățare ar fi elevii, orice profesor simte nevoia să privească puțin în spate din când în când. Astfel, a treia zi din atelierul de bazele programării a fost, de fapt, un exercițiu de autonomie, răbdare și colegialitate.

Astăzi am făcut recapitulare, pentru că deja deveneau foarte competitivi și voiau tot timpul să „succeed”, ceea ce nu e neapărat ceva rău, însă voiam să fiu sigură că chiar au rămas cu ceva. Nu vor putea să îmi explice ce este ăla un parametru, dar au înțeles că, dacă vrei ca robotul să se miște 3 pași, „move right (3)” – „[trebuie să îi spunem să se miște] trei căsuțe, doamna!”. La recapitulare, le-am zis că nu le mai dau instrucțiuni, dar o luăm de la început, de la primul nivel și dacă nu vă descurcați cu instrucțiunile, ăsta-i Google Translate, așa funcționează. Au fost doi copii care au pierdut primele două zile și au venit chiar în ziua evaluării. Unul dintre ei a preferat să continue să își scrie povestea, iar celuilalt i-am explicat numai baza, primul nivel, după care a făcut totul singur, fără să stau acolo, să îi dau detalii, să îi suflu. Sigur, nu toată lumea a fost înnebunită de joculețul cu roboți și nu pot să spun că toți au înțeles absolut tot, dar până la urmă ei se ajută foarte, foarte tare între ei, ei sar „doamna, îl ajut eu” și chiar explică, își explică unul altuia și au interiorizat foarte tare chestia asta.

Dincolo de rolul ei de „doamna” de la școala din Potlogi, Oana a fost și mentor pentru unii dintre profesorii care au predat la școala din Românești. Acolo, a avut parte de una dintre experiențele marcante și memorabile ale acestei ediții a LSA, când a experimentat pe propria piele ce fel de provocări întâmpină un profesor Teach de-a lungul timpului de predare.

M-am întâlnit pe hol cu un copil și l-am întrebat ce îi place la școală, voiam să vorbesc si eu cu el. Mi-a spus că este clasa a treia și că nu prea știe să scrie și să citească – de fapt, nu știe să scrie și să citească – și că are o doamnă despre care întâi mi-a zis că e foarte bună, după care că e foarte proastă, după care că e rea, iar eu nu mai înțelegeam nimic. L-am întrebat dacă îl bate, sau de ce e doamna rea, iar el mi-a zis că e rea fiindcă „la ore putem să facem ce vrem, să desenăm, să cântăm și nu învățăm nimic. Am ajuns în clasa a treia și nu știu să scriu și să citesc și îmi pare rău, încerc să mai învăț de prietenii mai mari și mă mai joc pe calculatorul de pe telefonul lui tata.” Și după aia a stat toată pauza cu mine, cincisprezece minute, ca să învețe să citească cuvântul „varză” de pe perete. Literele le știa, dar nu reușea să spună tot cuvântul. Nu reușea, până când i-am zis să spună mai repede, tot mai repede și până la urmă i-a ieșit. A fost atât de mândru că a citit cuvântul „varză”!

Copilul de mai sus nu este unic și nici nu este neapărat cel mai dramatic caz pe care îl putem întâlni, însă este crucial pentru noi, adulții – indiferent de locul de muncă, pasiunea pentru educație sau viziune despre viață – să recunoaștem faptul că cei mici sunt, de cele mai multe ori, dornici să învețe și au un potențial uriaș, însă trebuie numai să îi ajutăm să progreseze. Cu pași mici, de furnicuță, dar cu siguranța rezultatelor care apar după fiecare părticică de efort.

Exemplul ăsta mi se pare grătior pentru momentele alea din sistem când profesorul pleacă de la premisa că pe copii nu îi interesează, că nu vor. Este absolut ciudat că trebuie să spună cineva că ei sunt copii, că vor să învețe lucruri. În momentul în care spui „copiii din Românești sunt și ei niște copii”, e ca și cum, dacă simți nevoia asta, spui că și ei sunt faini și, cumva „ca toată lumea”, că vor și ei să învețe și sunt și ei super sweet. Dar dintr-o dată i-ai pus în altă categorie, ceea ce mi se pare absolut artificial și incorect.

Probabil că singura diferență reală între copiii din comunitățile Teach și cei din orașele mari, care învață în școli foarte bine dotate și au rezultate maxime, constă în inegalitatea de acces la resurse și la anumite tipuri de activități formale și non-formale. Copiii sunt toți frumoși, minunați și au o capacitate de învățare extraordinară, de care rareori ne dăm seama, iar copiii Teach nu sunt o excepție de la această regulă. Teach for Romania încearcă să suplinească carențele de acces și expunere, diferențele de mentalitate, dificultăți și lipsuri pe care le întâmpină un copil dintr-o comunitate dezavantajată față de un copil dintr-un mare centru urban.

Îi mulțumim Oanei pentru întreg profesionalismul, pentru dedicare, răbdare, efort și susținerea necondiționată pe care ne-a oferit-o de-a lungul acestor săptămâni. Ne-am bucurat să regăsim un om pentru care copiii sunt toți la fel de drăgălași și de capabili, indiferent de mediul din care provin, un om care este dispus să își petreacă cele cincisprezece minute de respiro dintre orele de predare învățând un copil să citească un cuvânt. De multe ori, o experiență de acest tip este chiar imboldul de care cei mici au nevoie pentru a prinde aripi și a păși mai sigur pe drumul propriei lor călătorii transformaționale.

 

No comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *