Jurnalul călătoriei mele

February 29, 2016
SuperTeach
Comments Off on Jurnalul călătoriei mele

Scris de Andrei Papadache, profesor Teach for Romania în Budești, județul Călărași

Povestea vieții mele la Teach for Romania este cu adevărat o călătorie inițiatică. Ieșit anul trecut de pe băncile Facultății de Istorie a Universității București, este primul job pe care îl am, iar pentru mine este aproape ireal că în fiecare dimineață mă trezesc pentru a face o vizită plină de sens la Școala Gimnazială „Gheorghe Manu” din Budești, județul Călărași.

Cred cu tărie că nimic nu poate fi mai provocator decât să faci o schimbare în viața ta. Înainte de a face acest pas uriaș, trăiam o viață boemă care parcă stătea locului și refuza a se grăbi pentru a atinge ceva. Zilele se scurgeau fără un scop precis. Nu aveam o viziune, deși mă gândeam că vreau să devin profesor, dar nu știam când și cu atât mai mult nu mă gândeam că aș putea lucra în afara Bucureștiului. Mai lucrasem cu o sumedenie de copii ca voluntar în diferite ONG-uri, dar abia după un semestru în școală am început să îi înțeleg în profunzime și să îmi dau seama cât de diferiți și de speciali în același timp sunt ei. După ce am intrat în program, situația copiilor a devenit cu atât mai clară cu cât am conștientizat că sunt complet responsabil pentru viitorul lor și că pot da tot ceea ce este mai bun din mine pentru ei, asumându-mi rolul de model.

11794344_1060731120603843_5380236549401556112_o

 

Emoția începutului de an școlar mi-a amintit tare mult de anii de școală. Totuși, acum mergeam la o nouă școală și cumva, rolurile erau inversate. Am fost absolut copleșit în primele zile. Zeci de copii mă priveau cu ochii mari și plini de uimire, vrând să știe cine sunt. Bineînțeles, eram profesorul de istorie, etichetă ce nu mi se părea încă familiară, căci eu eram un om plin de sentimente, care cu greu își găsea cuvintele care să denote atât motivație cât și fermitate. Tocmai ca un om m-am prezentat în fața lor, în cel mai autentic mod. Întrebările care mi-au fost adresate au fost puțin neașteptate pentru mine: „Domn profesor, o să scriem mult?”, „Domn profesor, o să ne dați note mari?”. Le-am făgăduit elevilor că nu vom scrie mult la ore, dar vom învăța și chiar ne vom juca. Elevii au fost cu atât mai bulversați cu cât la ora următoare am stabilit reguli de conviețuire împreună cu ei. Doar trebuie să învățăm a fi oameni, nu? Îmi erau atât de dragi, încât aș fi stat mereu cu ei. Mă încărcam cu energie atunci când vorbeam cu ei și le descopeream pasiunile, ori atunci când le cunoșteam familiile, la școală sau mai ales în comunitate.

La o clasă de a VI-a, după ce au trecut primele ore cu ei, mare parte din clasă venea în jurul catedrei și mă întreba dacă pot face istorie și restul zilei. Am mai auzit elevi de gimnaziu pasionați de limba română, de educație plastică, sau de sport, dar de istorie mai rar. Vă puteți imagina privirile acelor copii? Întrebându-i cum a fost ora, ei îmi spuneau „frumoasă”. Încă de la început, am pus foarte mult accent pe construirea de relații cu elevii mei. O informație este efemeră, pe când o relație este permanentă. Ghidat de acest principiu, am încercat să transmit informații care să aibă sens cu realitatea prezentă, pe care să le consolidez prin activități care să ducă la atingerea de obiective relevante. Am fost absolut uimit atunci când le-am spus că până la finalul anului vor realiza o piesă de teatru inspirată din evenimentele istorice. „Cine? Noi?!”, „Noi să ne facem costumele?! Noi să scriem replicile?! Ne ajutați și dumneavoastră, nu domn profesor, că dacă nu o să iasă o porcărie!”. Bineînțeles, ceea ce am descoperit în toate lunile acestea este lipsa de încredere a elevilor. Însă după ce i-am impulsionat puțin, au devenit cu totul dornici să facă ceea ce le-am propus. Cu atât mai mult, acești copii minunați mi-au sugerat chiar să ne apucăm de treabă în timpul weekend-ului. Vă puteți imagina elevi care să își dorească a veni la școală sâmbăta?

Profesia pe care o am nu este una ușoară. Provocările apar zilnic și acestea nu sunt puține. Mulți copii nu obișnuiesc să vină cu toate resursele necesare la școală, fiind mult mai tentați să stea pe telefon decât să asculte. O altă problemă este legată de faptul că ei nu intră la ore, stând mare parte din timp pe holurile școlii. În ziua în care doream a încheia mediile la clasa a VIII-a, a trebuit să îi ascult pe câțiva elevi, care mi-au spus de la început că nu îi interesează media, așadar refuză să răspundă întrebărilor mele. În acel moment, am simțit că primisem o încercare foarte puternică și că trebuie să îmi adun toate resursele interioare ca să îi motivez pe acei copii să răspundă. Legându-mă de interesele lor, am reușit să-i fac pe cei mai mulți dintre ei să vorbească, valorizându-le răspunsurile și făcându-i să construiască pe replici care aparent nu aveau legătură cu materia predată. Dacă la început energia mea era la cote maxime, la finalul semestrului I am devenit mult mai realist, dar și puțin dezamăgit de faptul că nu atinsesem rezultatele dorite cu toți elevii. Mi-am dat seama că drumul pe care sunt este unul sinuos, iar luminița de la capătul tunelului este mai departe decât credeam.

Totuși, acea luminiță este acolo și o pot vedea, ceea ce îmi dă forță să merg la școală și să fac tot ceea ce îmi stă în putință pentru a crește oameni. Pentru mine, profesorii pe care i-am avut au avut o influență enormă asupra dezvotării mele, iar eu am misiunea de a o transmite mai departe elevilor mei în fiecare minut al existenței mele din orașul Budești.

Înscrie-te astăzi în program!