Jurnal de învățător. Aproape, de la depărtare. Împreună e întotdeauna bun

Autor: Lacrima Iuga, învățătoare la școala din Dorobanțu, județul Călărași

Titanii dintr-a III-a Dorobanțu-Plătărești au luat viața în piept (și) în anul acesta școlar: cu un program de școală pe care l-au început în satul vecin – pentru că școala din sat e în reabilitare, cu navetă zilnică, cu mine – „doamnă” nouă. Cu mască și fără îmbrățișări adevărate. ☹ Ne-am străduit cu toții să ne adaptăm. Și dacă naveta cu microbuzul chiar era obositoare, noi am văzut avantajul de a putea descifra nori pe cer, zilnic, din mers. La lecții, ne obișnuiserăm să fim pe fază, cu un ochi la ceea ce rula din laptopul-proiector, cu celălalt la laptop, să nu cadă de pe suportul improvizat. Am resimțit toată „scurtimea” pauzelor revizuite, era totuși momentul cu alergătura non-stop și cu mare chiuială în curtea școlii. Ce vreau să spun e că, până la coadă, extra-ultra-mega-dezinfectându-ne, de o mie de ori pe zi, ne era bine în acel împreună mult restricționat.

Schimbarea schimbării și cum o ducem

Când tocmai am început să ne obișnuim să funcționăm în acel regim provizoriu, o următoare schimbare a apărut; și a fost nevoie să ne îndreptăm înspre casele noastre cu totul.

Iar cu schimbarea cea nouă, următoarele probe noi au apărut – în fapt, realitatea însăși. Și e mare tentația să tot observi cum ce făceai ieri nu te mai ajută azi. Pe de altă parte, destul de curând am realizat deplina inutilitate a perspectivei. Și atunci, cu un nou reset, m-am străduit să văd ce poate fi făcut. Ce pot eu face, cât mai curând. Adică azi, adică acum.

Și asta a însemnat, înainte de orice, să mă bucur că elevii mei aveau deja primite computere, printr-o donație aranjată de „doamna” Teach de dinaintea mea. Așa încât, provocarea pentru mine în direcția asta a fost să îmi îmbunătățesc abilitățile de consultanță IT „peste ecran”. Căci una e să configurezi ceva, alta e să explici peste (tot felul de) ecrane cum se configurează ceva. Una e să arăți în direct cum apeși Shift+tastă, cu totul altceva e să explici via WhatsApp cum și unde găsești tastele pe care ai nevoie să le apeși. Problematic este acolo unde, tehnic, computerele sunt la limita funcționalității. În cazul meu, sunt acele situații dificile când mă pot auzi, dar nu pot să mă și văd cu câțiva elevi; uneori, e nevoie ca lângă unul dintre ei să fie prezent și un frate care să țină branșată mufa, ca legătura să nu se întrerupă. Per ansamblu, însă, eu chiar pot ține legătura cu toți elevii mei. Și cu părinții lor. Mă gândesc de multe ori dacă e bine că le-am setat limba română ca limbă de utilizare, pe computere. Ce observ, totuși, e că în felul acesta și părinții se apropie altfel de computer și de programul de școală al copiilor lor. Și atunci îmi zic că poate e bine, cel puțin pentru o perioadă de început, în care limba de comunicare să nu fie o barieră în plus pentru nimeni dintre cei implicați.

Discuția despre cum raportăm învățarea în online față de învățarea tradițională, față în față, e un subiect ce, în mod clar, are nevoie de dezbatere separată. Despre elevii mei știu că în secunda în care s-ar putea, s-ar întoarce în varianta să facem școala față în față.

Cu restricții, cu navetă, nu contează, s-ar întoarce instantaneu. Totuși, ce m-aș avânta eu să spun acum e că evaluez că pentru elevii mei se produce învățare și în online. Și măsor asta prin faptul că se țin de reguli și rutine stabilite împreună; prin faptul că aud de la ei „doamna, dar nu am zis ce obiectiv avem azi împreună”; pentru faptul că întreabă când le mai urc cărți (texte) noi în Biblioteca virtuală a clasei; prin faptul că își „deranjează” părinții, familia ca să-și ducă la îndeplinire misiunile pe care le primesc: „doamna, la misiunea pentru mâine o să am iar nevoie s-o întreb pe mamaie ceva?”; prin faptul că își amintesc că despre nori am vorbit și la lecția de științele naturii, și la matematică, și la limba română; prin faptul că au sesizat că la limba română au pictat, iar la lecția de arte vizuale au scris o biografie; prin faptul că reușesc toți să dea răspunsuri în Google Forms. Desigur că există și capătul celălalt – la noi, acolo e Jamboard; tentația de a rade tot ce prind când sunt cu drept de editare pe un Jamboard e nemăsurabilă; atât de mare încât noi nu putem să îl folosim constructiv. Încă nu. E și asta o lecție. O măsură a cât de multă nevoie neconsumată de joc și joacă e strânsă în ei.

Ne ținem de dorințe și de desenat aiureli

Așa că noi ne ținem de dorințele pe care ni le-am pus, așteptăm vremurile când „să ne jucăm împreună” – mai mult, „să nu mai facem ore de scris și să facem activități” – mai multe zâmbete, „să ne îmbrățișăm” – de-adevăratelea.

Până atunci, știu că le e binișor cu casă-masă-acoperiș, cu părinți lângă ei care mișună ca toate astea să se întâmple. Până atunci, pot să mă bucur de nimicuri și să întrevăd că tipii ăștia care întregesc forme diferite plecând de la o aceeași mică bucată de linie vor găsi întotdeauna variante.

 

Lacrima Iuga face parte din generația a 7-a de profesori și învățători ai programului Teach for Romania, iar anul acesta este sprijintă în cadrul co-finanțării United Way Romania. Împreună #ConstruimModelePentruViitor.

Abonează-te la newsletterul nostru pentru a afla ce mai facem în Teach for Romania.

No comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *