Cum o comunitate s-a coagulat unui singur scop: educație cu dragoste la distanță, în județul Călărași

Interviu Andreea Barbu, alumnă Teach for Romania

Proaspăt alumnă Teach for Romania, Andreea Barbu ne-a povestit cum a fost perioada această de învățare la distanță alături de elevii ei și cum a reușit să coaguleze în jurul ei o comunitate întreagă de la prieteni și familie la companii și ONG-uri care i-au suținut visul. Acela de a crea resurse pentru educația elevilor ei, care să faciliteze învățarea la distanță. Vă invităm să descoperiți o poveste despre educație cu dragoste și forța unui „împreună” comun ce a adus schimbare în viața copiilor din trei clase din școlile Dorobanțu și Renașterea, județul Călărași.

De ce ai vrut să devii profesor pentru copiii din mediile dezavantajate? Ce ai făcut înainte?

Ideea mi-a venit într-o zi când mă duceam la muncă. Eram în metrou și am văzut o postare pe Facebook legată de Teach for Romania. Culmea, termenul limită de aplicare expirase cu o zi în urmă. Însă, lucrând în bransă, mi-am zis că nu pierd nimic dacă aplic. Înainte de a fi profesor în programul Teach am lucrat pentru aproape 4 ani în mediul corporate, în HR, majoritatea timpului ca recruiter. A fost o decizie oarecum de moment, am simțit că am nevoie sa fac ceva cu adevarat calitativ, să îmi las amprenta asupra ceva sau cuiva. Câteva luni și un LSA mai târziu, am ajuns învățător în județul Călărași.

Cum arăta o zi de lucru pentru tine înainte de pandemie?

Trezit la 6.00, navetă spre școală. Partea minunată a programului – în acești doi ani am prins printre cele mai frumoase răsărituri în București. Ulterior, patru ore la școală, până la 12.00, reîntors acasă în jur de orele 15.00-16.00. Apoi, în funcție de zile, alocam timp suplimentar pentru pregătirea materialelor necesare la clasă și deopotrivă, timp pentru mine (sport, prieteni etc.).

Ce te-a surprins la copiii pe care i-ai găsit și la noul mediu?

Perspectiva asupra vieții. Neștiind cât de mare este lumea în care trăim și câte oportunități există, am văzut copii și părinți trăind în satul lor. Adulții, cu grijile ce îi apasă, și-au mai pierdut din curiozitate. Însă copiii este incredibil câte lucruri vor să învețe, cum încearcă să descopere lumea înconjurătoare. M-am bucurat să văd că mă acceptă lângă ei și ușor-ușor, am încercat să creăm împreună acel cadru sigur, necesar învățării și dezvoltării.

Care a fost cel mai mare succes pe care l-ai avut în activitatea ta într-o școală dezavantajată?

Faptul că am reușit să produc învățarea. Uitându-mă în spate, este cel mai important aspect. Îmi place să cred că, alături de mine, copiii au crescut și mai frumos din punct de vedere socio-emoțional. Însă acum, îl privesc ca pe un mare bonus.

Pe lângă aspectele academice, marele meu avantaj este că am avut oamenii aproape. Prieteni, cunoștințe, familie. M-au susținut și îndemnat să continui munca la clasă. Adesea când am simțit că nu mai pot și că vreau să renunț, mi-au fost alături și m-au ajutat să reușesc. De asemenea, tot ei au fost oamenii cheie ce au făcut ca multe lucruri minunate să se întâmple. Încă din primul an, în decembrie, m-au ajutat să îmbrac și să le pot oferi cadouri copiilor. Aceeași acțiune, cu un impact chiar mai puternic a fost acum, la final de an, când am reușit să strângem laptop-uri, calculatoare și tablete pentru 42 de copii.

Cum s-a făcut trecerea în online a interacțiunilor tale cu elevii?

Din păcate, a fost foarte dificil. Contextual, ieri s-a „închis” școala fizică și mâine a trebuit să ne conectăm online. Cerințele acestea nu se pot aplica în mediile vulnerabile. A fost totul foarte abrupt, brutal. Ne-am adaptat pe parcurs, așa cum am putut.

Cel mai probabil acesta a fost și motorul ce m-a îndemnat să caut ajutor. Nu a fost ușor: găsisem undeva un număr de dispozitive, dar a fost necesară pregătirea lor, găsirea unei metode de a-i conecta la internet, aveam nevoie de mai multe dispozitive pentru a a ajunge a toți copiii din clasă. Știu că am alergat câteva săptămâni bune până să văd ceva palpabil. Și primii care au venit cu o soluție integrată au fost cei de la UiPath Foundation – laptopuri performante, pregătite și instalate cu tot ce aveau copiii nevoie și pe care le puteau folosi imediat. Apoi au început să se alinieze și alte soluții și alte răspunsuri.

Care a fost reactia copiilor? Cu cati copii ai reusit să te conectezi?

Copiii au trecut de la agonie la extaz. De la „Doamna, ce se întamplă? De ce plecăm acasă? Eu vreau la școala” la „Aaaaaaa eu nu am laptop sau telefon. Înseamnă că pentru mine este vacanță!”. Dintr-un total de 16 elevi, inițial pe cațiva i-am pierdut pe drum, neavând posibilitatea de a se conecta online și a participa la ore. Cumva, media celor care au participat a fost de 5-6 elevi, ce s-au conectat de pe telefoanele părinților.

Cum a fost pentru tine predarea în online ca experiență?

Predarea în online este total diferită de cea fizică, mai ales în cazul copiilor mici. Captarea atenției se face mai greu, sunt alte aspecte greu de controlat. Faptul că majoritatea copiilor nu au avut un device de pe care să se poată loga ne-a îndepărtat, cumva. Dacă contextul ar fi fost altul, copiii ar fi fost pregătiți și învățați să folosească tehnologia, ar fi putut fi o experiență minunată.

Cum ai reușit să coagulezi comunitatea în jurul tău?

Îmi place să cred ca prin puterea exemplului. Am avut noroc de suportul unor persoane cheie care au ajutat la crearea unui spațiu sigur. Ulterior, încet-încet am avut și sprijinul părinților. Dacă la început mă priveau ca pe „Doamna de la oraș”, spre final i-am simțit că m-au acceptat aproape în totalitate. M-au făcut să mă simt integrată în comunitatea lor și din musafir am devenit membru al familiei.

Desigur, nu întotdeauna a fost ușor. Au existat adesea momente tensionate, de înțelegeri și frustrări deopotrivă. Însă de nu ar fi existat și acestea, nu cred că am reușit să ne sudăm relația. Apoi este și comunitatea extinsă, cea către care m-am îndreptat și la care am găsit ajutor pentru copii –prieteni, familie, fundații partenere, companii – o comunitate care a venit împreună și cu care am reușit  să susținem pe viitor învățarea a trei clase.

Aveți planuri pentru vacanța de vară?

Ne-am dori tare mult să ne putem revedea până va începe noul an școlar, însă asta depinde foarte mult de contextul actual.

Ce îți dorești cel mai mult pentru școlile și comunitățile vulnerabile din România?

Mi-ar plăcea tare mult să știu că în fiecare școală din România există măcar un cadru didactic care să se uite la copii cu iubire și încredere. Să le dea speranța că se poate, că trebuie să aibă încredere în ei și că pot reuși în viață. Practic, să le ofere aripile de care au nevoie. Și să îi iubească.

Povestește-ne puțin cum a fost când ai văzut școala prima dată și cum e acum, după doi ani de program.

E tare interesant de privit. Inițial eram timidă, nu știam unde să mă așez, cu cine să vorbesc, către cine să îmi îndrept privirea. Eram stângace tare. Acum, pot spune asumat că am fost și voi rămâne „Doamna” lor. În doi ani am ajuns să îmi cunosc elevii, familiile din care fac parte. Le știu obiceiurile, pasiunile și fricile. Frumos este că și ei au ajuns să mă cunoască. Chiar cred că am ajuns să fim o familie. „Familia a doua Renașterea”, dupa cum a redenumit o fetiță grupul clasei noastre pe WhatsApp.

La final îmi doresc să las biletul unui elev. Cred că a reușit să sintetizeze incredibil experiența noastră împreună.

Mulțumiri și recunoștință UiPath Foundation, Danone și Vodafone care au răspuns cu soluții, device-uri și alimente pentru copiii din școlile Dorobanțu și Renașterea, comuna Plătărești, județul Călărași.

🌟 Ajută-ne să aducem mai mulți profesori și învățători ca Andreea în școlile din România, donează.

Abonează-te la newsletterul nostru aici pentru a afla ce mai facem în Teach for Romania.

No comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *