„Sunt Mihaela și cândva, nu până demult, răspundeam la descrierile despre mine cu prezentări bibliografice din CV. Poate pentru că trăiam în cutuma corporatistă. Sau poate pentru că încă nu eram sigură în raport cu mine însămi cine sunt.
Mi-a luat 3 ani să îmi asum că eu sunt diminețile învățător. Că mai apoi sunt și profesor la gimnaziu și liceu, și mai pe seară, de două ori pe săptămână, seminarist. Parcă astea le spuneam cu un pic mai multă lejeritate. Am și acum un gol în stomac știind cât de departe sunt de performanța celor care îmi sunt modele și mi-au fost (cândva) profesori.
Așadar aleg să lucrez în sistem. De 3 ani pe Calea Griviței. E acasă. Sau e pasiune coroborată cu oboseală, greșeli, durere, frustrare, miracole, credință și, mai ales, iubire. Sub aceste stări am ales să trăiesc și să scriu la povestea unor suflete în bătaia frigului, a ignoranței și a neputinței.
Am căutat copii prin case părăsite, păzită de câini, ajutată de elevi curajoși, iar apoi ei au făcut la fel. Și-au adus partenerii de joacă, de cerșit, prietenii din parc și pe toți pe care viața i-a pus la grea încercare.
Anii ăștia 3 au fost și despre materiile din orar. Dar mult mai mult despre șansa copiilor de a intra și de a rămâne în sistemul de educație. O educație cu empatie, ascultare și leadership transformațional. Iar ca mine, suntem mulți. Eu una mă opresc la colegii mei. De ani de zile la firul ierbii. Aproape ca nici nu își mai dau seama cât bine fac pentru că sunt.”
