Clasa luminiţelor aprinse

February 23, 2016
SuperTeach
Comments Off on Clasa luminiţelor aprinse

Autoare: Ivona Dumitrache, profesor Teach for Romania

În septembrie, vârtejul începutului de an şcolar a făcut să îi cunosc pe copiii minunaţi de la clasa a V-a B din Şcoala Budeşti, în judeţul Călăraşi, spre sfârşitul săptămânii.
 
Primul şoc: o clasă cu 30 de perechi de ochi foarte curioşi. Un sentiment copleşitor de palat, cu zeci de ferestre luminate, în care te simţeai luat pe sus de bucurie şi entuziasm. Au început întrebările:  se temeau că nu vor putea învăţa şi că nu ştiu nimic la franceză, pe când engleză studiau de câţiva ani. „E greu, doamna?”
 
Fiecare oră la ei pare să fie o negaţie a acestei întrebări.
 
Atât de puternic  a fost impactul primei întâlniri, atât de copleşitoare responsabilitatea pentru curiozitatea şi bucuria lor, de păstrat vii şi de orientat spre creştere, încât mă urmăresc şi mă ghidează de câte ori pregătesc lecţiile.  Bucuria lor este un cadou nepreţuit, dar şi un standard, o exigenţă pe care nu-mi permit să le dezamăgesc.
photo
Primele numere în franceză le-au devorat. Verbul „Être” a fost o încântare!  Primele fraze şi primele întrebări în franceză  s-au deprins aproape fără să ne dăm seama.  „Jurnalul de fapte bune”, prin care ne străduim să ne cultivăm la oră şi în afara ei valoarea „Ne pasă” , s-a strecurat în viaţa clasei, printre discuţiile despre vocabularul familiei şi al şcolii.
 
Şi unul dintre momentele pe care nu le voi putea uita nicicând: Într-o joi i-am anunţat că din motive obiective urma să lipsesc din şcoală vineri, când aveam franceză împreună. M-au rugat insistent să recuperăm ora joi, după ce terminau programul, pentru că nu voiau să piardă ora de vineri. Vă puteţi imagina nişte copii cu adevărat trişti că nu vor face o oră? Îi puteţi vedea chiuind de bucurie că fac o oră de franceză în plus joi?
 
Şi mai ciudat de-atât: vi se pare verosimil, oare, ca nişte copii să se bucure teribil că urmează primul test la franceză? Sau că mă opresc pe hol extaziaţi să-mi spună cât de mult se bucură că au ieşit la tablă şi că nu se tem să greşească, pentru că aşa învaţă? Pare ireal, nu? Dar e mai real decât pot eu descrie. E real şi cu momentele în care sunt tare vorbăreţi, obosiţi, sau au chef de mişcare,  în care trebuie să apelez la regulile clasei şi la cuvântul magic: „Oglindăăăăăă”!! Care îndreaptă deodată toate perechile de ochi curioşi spre tablă, aşteptând să se întâmple ceva palpitant!
12787601_10209193253535011_1400215310_o 
Pentru mine, ei sunt un rezervor necontenit de bucurie, de exprimare frustă a încântării, de dăruit emoţii, fără calcule şi limite. Una dintre confirmările de care am parte aproape zilnic că sunt unde trebuie, că las o urmă, pentru acum şi pentru mai târziu.
Primesc atât de mult de la ei în fiecare oră, sunt atât de generoşi în a-şi exprima sincer starea, încât, din perspectiva mea, ca profesor, orice fac la clasă trebuie neaparat să le onoreze şi să le aprindă şi mai mult curiozitatea, bucuria de a învăţa, interesul pentru ei şi pentru ceilalţi şi pentru ce pot face bine împreună.
 
E o responsabilitate cu atât mai mare, cu cât se simte că e o clasă cu care s-a lucrat foarte frumos în clasele primare şi gândul că s-ar putea stinge vreodată bucuria mă întristează cumplit. Şi îmi doresc enorm să reuşesc, alături de ceilalţi profesori, să fac ca promisiunile presimţite în fiecare dintre ei să se împlinească.