Suntem 42 și pregătiți de un altfel de septembrie. Despre săptămâna a șasea a Academiei de Leadership și Pedagogie 2016

August 22, 2016
SuperTeach

Academia de Leadership și Pedagogie 2016 s-a încheiat, iar participanții noștri s-au îndreptate către puțina vacanță pe care o mai au până la începutul anului școlar. I-am întrebat cum a fost această experiență pentru ei, iar răspunsurile au fost pe cât de diverse, pe atât de unitare în simțiri și provocări. Găsiți mai jos un articol de Mina Gălii, publicat în varianta originală aici, precum și testimoniale și povești de la alte participante.


 

Se înnoptase. Cerul clar, plin de stele, te îndemna curajos la visare. Nici nu ai fi avut ce să faci altceva dacă ai fi stat întins pe asfaltul călduț și ai fi auzit acele sunete care se ambiționau puternic să te scoată din lumea ta și să te ducă pe undeva, pe la ocean. Sau prin inima vreunui trib african.

Stăteam, deci, întinsă pe jos, în mijlocul terenului de sport al complexului liceului Iancu C. Vissarion din Titu. Mă uitam chiorâș la stele fiindcă eram orbită parțial de nocturne și doar câteva dintre ele răzbeau cu lumina lor până la mine. A, da, și mai erau și lacrimile care nu se lăsau ținute în frâu cu niciun preț, fiindcă plecarea Mirelei și a Laurei (două dintre „vinovatele” poveștii de 6 săptămâni, din departamentul de Training & Support) m-a făcut să realizez că e gata, capitolul LSA s-a încheiat.

Toată starea din ultima seară a fost alimentată de Jean-Baptiste Manitou și magia pe care o aduce cu prezența lui și cu suita caracteristică de gembe, maracas, tamburine și tobe oceanice. Când îmi amintesc de Jean-Baptiste, îmi amintesc chiar de acel moment în care eram pierdută cu privirea în stele, pe când cineva cânta la fluier și restul colegilor mei băteau în gembe sau mișcau maracas-urile și tamburinele. Era o armonie pe care cuvintele nu o pot cuprinde; nici măcar un video n-o poate face. Era atmosfera finalului unui lung periplu în noutate, a unei reușite majore de care eram toți mândri și era bătaia ultimului ceas de final. Era așa, o comuniune care stătea în aer deasupra noastră de ceva timp, dar care s-a arătat în acea seară prin sunetul unitar și armonios pe care-l scoteau 50 de mâini.

1

Închiderea LSA-ului cu instrumentele lui Jean-Baptiste

Era exprimarea prin muzică a tuturor greutăților care ne-au legat 6 săptămâni dar pe care, poate, nu am știut să le exprimăm suficient de explicit… așa, de la suflet la suflet. Era despre cât de mișto suntem noi ca grup, care am trecut peste 40 de zile de training intens și care am reușit să depășim cea mai grea dintre greutăți: sinele.

 

În două săptămâni m-am simțit mai Phoenix decât oricând

Cele două săptămâni în care am fost învățătoare pentru o clasă de 16 copii, o parte de clasă pregătitoare și o parte de clasa 1 (combinație care a făcut cu atât mai greu procesul) mi-au amintit ce îmi plăcea mie cel mai mult la mine: faptul că, indiferent ce ar fi, mă descurc eu.

Povesteam în articolul anterior cât de greu îmi era să mă adaptez la atenția limitată a copiilor și cât de mult mă învinovățeam că nu reușesc să construiesc ceva suficient de interesant încât să fie captivați pentru 45 de minute. M-a afectat într-atât încât începusem să cred că, poate, nu e pentru mine meseria de profesor și că ar trebui să mă gândesc mai serios la asta. Îmi spuneam dimineața, în gând: „Mina, amintește-ți că ești fericită. Câteva zile de tristețe nu înseamnă că fericirea ți se evaporă” dar nu eram nicicum convingătoare.

Cât despre mine, Iulia, învățător al generației 2 Teach for Romania, m-a observat zilnic și, la finalul fiecărei zile, îmi povestea ce a observat bun și ce ar merita revizuit în atitudine, metodă și managementul clasei. Feedback-ul, bucățică cu bucățică, m-a ajutat să îmi adun cenușa și să învii ceva mai puternică. M-a pus pe gânduri foarte serios; cum aș mai fi reușit să mă ridic din praf dacă eu, profesor debutant, nu aș fi avut pe cineva alături care să îmi spună ce-mi iese și ce merită schimbat?

 

Povești cu copii

Atunci când m-am absolvit pe mine însămi de vina de a nu le reține copiilor atenția, am reușit să construiesc cu ei și, mai ales, să le acord întreaga mea atenție și deschidere. Abia atunci am simțit cum începe să se nască o relație cu ei. Și abia atunci am început să înțeleg că toate lucrurile care, poate, dacă nu aș fi fost deschisă, m-ar fi enervat pentru că mi-ar fi întrerupt cursul logic al lecției așa cum l-am gândit, atunci am început să le iau ca pe niște povești care merită spuse.

Luni, 8 august. Pe când încercam să le explic regulamentul pentru jocul din ziua respectivă, un grup de fete se strânseseră la ușă. După pozițiile corpurilor, mi-am dat seama că aveau ceva de ascuns de mine și, curioasă, m-am dus la ele. Când le-am strigat un „Bună, ce faceți?”,  s-au întors spre mine și aproape pufnisem în râs când le-am văzut pe toate cu buzele înroșite. Le-am trimis înapoi la locuri pentru a asculta regulile, dar nu a durat; era mult mai atractiv rujul. Am convenit că va rămâne la mine în oră și la ele în pauză, iar cu posesoarea am convenit că nu îl va mai aduce. Ea, bineînțeles, nu l-a mai adus. Dar am avut buze înroșite în clasă încă trei zile, fiindcă am omis faptul că toate au câte un ruj pe acasă.

2

Una dintre domnișoare

Miercuri, 10 august. Ziua cu o denumire subliminală de „Recapitulare”, termen de care i-am apărat pe micuți. Pentru ei a fost ziua în care au intrat în „Tărâmul Liniștii de Cinema” și au privit secvențe de desene animate în care trebuia să descopere emoțiile. Pentru mine a fost ziua în care aproape că-mi venea să țopăi de fericire când, atunci când au intrat în clasă, au fost liniștiți și acceptaseră ideea de tărâm liniștit, iar atunci când am dat „Play” filmulețelor, au făcut o liniște precum ar fi într-o clasă goală. Era, pur și simplu, ziua în care am priceput cum stă treaba cu gestiunea unei clase de copii de 5-7 ani, which is huge. A urmat, bineînțeles, o zi de „Evaluare”, termen de care, din nou, i-am apărat; au intrat în palatul unui rege care a dat fiecăruia câte o misiune.

3

Câteva misiuni de la rege (fișe de evaluare)

Vineri, 12 august. A fost ziua de final al relației cu copiii, în care una dintre fetițe a început să plângă pentru că nu o să ne mai întâlnim, în care am auzit multe „o să-mi fie dor de tine” și în care un băiețel a arătat cartonașul de emoții ce reprezenta tristețea, spunând că se simte așa fiindcă e ultima zi a școlii de vară. Cu o zi înainte nu i-am mințit când le spuneam că intră într-un palat, fiindcă i-am dus într-adevăr în Palatul Brâncovenesc pentru închiderea oficială a școlii de vară. Iar noi arătam cam așa:

4

Pe drum spre adevăratul palat… cel Brâncovenesc

 

40 de zile și rămânem cu un „împreună” adevărat

De la o Mirela care striga în mijlocul sălii „Aveți orez cu lapte!” pe când toți lucram la planurile de lecție, la o Mariana care mi-a zis: „Dacă e vreun loc în care să poți merge în pijamale în plen, atunci ăla e Teach”, pur și simplu a început să se simtă acel cadru safe spre care staff-ul voia să ne îndrepte de la începuturi. Nu a mai fost o formalitate în care întrebările de tipul „Care vă sunt fricile?” puse în plen au mai fost alăturate de „Aici e un cadru safe în care ni le putem spune”, fiindcă a trecut într-un nou nivel.. de feeling.

S-a simțit și în îmbrățișările sincere oferite înainte de plecare, cu „ai grijă de tine” foarte sincer și îngrijorat, în multe lacrimi care s-au pornit din îmbrățișări, dar care nu mai aveau nevoie să fie șterse imediat ce apăreau și în micile cadouri pictate. V-am mai zis, de vină e acel „împreună” adevărat.

E gata. Eu, una, mă simt pregătită pentru septembrie, pentru un nou început și pentru provocări. O să-mi lipsească conversațiile regulate cu tutorii noștri, mentorii sau încurajările Mirelei spuse în plen, cum că „totul e ok și toate au o rezolvare”, care parcă lua asupra-i toate greutățile celor peste 50 de oameni care îi erau împrejur și parcă le rezolva la o bătaie din palme.

Până una, alta, mai e mai puțin de o lună până la adevărata prima zi de școală, deci mai am timp să caut rețeta clonării pentru că sigur o să avem nevoie toți de câte o Mirela Ștețco, o Nicoleta Topoleanu, o Laura Agapin… și, probabil, nevoie de întregul grup replicat.


 

Alte povești transformaționale din Leadership Summer Academy

 

Aura Eftimie

Cu toții am avut parte de experiențe inedite în aceste două săptămâni de predare. Am găsit în noi, în jurul nostru și în copii resurse pe care nu le credeam prezente și am folosit un întreg arsenal imaginativ pentru a da la o parte micile piedici care mai apăreau în class management, în conținutul orelor sau în noi înșine. Iată o poveste de-a Aurei:

Oana și cu mine am predat la Românești la clasa a 2-a. Am avut 28 de copii, frumoși și isteți, dar destul de în urmă cu cititul, scrisul și socotitul – vreo 7 erau bine și restul se străduiau din răsputeri. Am aflat de la doamna lor învățătoare care a venit vineri la celebrare că din întreaga clasă sunt doar 2 părinți care știu să scrie și să citească și deci tot ce știu copiii este din ceea ce se face la școală pentru că acasă nu are cine să-i ajute.

Am remarcat în prima zi o fetiță extrem de tristă și timidă – Lucia. Ne spunea că nu are nimic, n-o supăra nimic, dar era ca un pisoi fugărit, îmbrăcată modest și adusă la școală cu sufletul la gură de o mamă care mai avea un copil mai mic de mână și unul în brațe. Când am nominalizat-o și pe ea să citească viziunea clasei, colegii au spus că „nu știe, doamna, să citească”. Cu puțină încurajare din partea noastră, a reușit să silabisească toate cuvintele. La finalul orelor, când am facut tracking-ul, unde se primea un punct dacă erai considerat ca făcând parte din echipă – lucru demonstrat prin aplauzele colegilor – a început să zâmbească. 

A doua zi, la atelier a venit pe la noi Georgiana Stoia, care o remarcase și ea mai înainte că este extrem de tristă și a ajutat-o să scrie „o poezie despre copaci”, pentru că ei îi plac copacii. Am lăudat-o pentru poezie și a doua zi ne-a adus una cu dedicație scrisă cu ajutorul unei prietene de la o clasă mai mare.

La finalul celor 2 săptămâni, zâmbea și era mai încrezătoare, a primit medalie și premiul special pentru progresul făcut, chiar dacă e mai în urma față de o parte a colegilor. La poza de grup din curte, a aparut în cadrul porții mama ei, cu cei 2 copii mai mici și când a zărit-o în grup cu medalia de gât și cartea de povești ținută la piept ca o comoară, a început să plângă. Asta ne-a convins că n-am greșit dându-i premiul special.

O altă poveste este cea a lui Alexandru, care era destul de bun la carte, dar care pierdea mereu puncte la tracking din cauza altercațiilor cu colegii. N-a luat premiul special, dar în mesajul dedicat lui, îi explicam cum noi avem încredere că el e un băiat deștept și că va deveni un bărbat adevărat, care n-are nevoie de pumni și certuri ca să-și găsească drumul în viață, îi explicam cât de importantă e echipa și că noi credem că el este un membru de încredere, dacă face un pic de efort. Nu l-am văzut în nicio zi atât de liniștit și atât de pătruns de mesaj. Oana i l-a citit de 3 ori și eu o dată și nu se mai sătura să-l asculte.

Un alt moment frumos a fost lecția în care le-am adus fiecăruia o fișă cu harta Romaniei, pe care erau marcate Româneștiul, Titu și orașele Galați, Ploiești și Onești, de unde eram eu, Oana și Ada. Așa s-au mirat de cât de mic e pe hartă drumul de la Românești la Titu, pentru că ei știu că e lung și că mergi cu mașina și costă mult biletul. Apoi, au comparat distanțele dintre Românești și orașele de unde venim noi și se mirau arătând cu degetelele desfăcute cât e de mult până la Galați și Onești. Au vrut să știe unde e marea, pentru că aveau doi colegi care fuseseră la mare și au apreciat că Galațiul – deci, Oana – e cel mai aproape de mare. Pentru că în pozele cu zilele Galațiului era și o paradă militară, au salutat-o la pauză pe Oana cu mâna la chipiu și s-au mirat să afle că la Ploiești există un stadion pentru curse de cai, care se numește hipodrom. Vedem ce înseamnă pentru copiii aceștia să le deschizi lumea…

O mare bucurie am avut-o și la atelierele de prim ajutor, când au fost deosebit de implicați în a învăța să ajute și să fie resposabili, deși erau foarte mici. La celebrare au demonstrat cu mândrie domnului director și colegilor lor cum se procedează în caz de înec sau dacă găsim pe stradă o persoană inconștientă și trebuie să sunăm la 112.

 

Florina Grigoroiu

Fericirea nu se evaporă, dar manifestarea ei poate fi fundamental diferită. Pe parcurs, am fost cu toții copleșiți de sentimente, iar Florina ne-a povestit o secvență care arată cât de transformațională este, de fapt, experiența LSA:

Când cei din staff-ul Teach For Romania ne-au spus că L.S.A.-ul este ceva transformațional în plan personal, am fost oarecum neîncrezătoare… Mă gândeam că la vârsta mea și la experiența profesională pe care o am, nu prea pare posibil.

Au trecut doar 11 zile și mi-am sunat băiatul să îi mulțumesc pentru că a reușit să devină un adult responsabil și echilibrat, în ciuda greșelilor pe care le-am făcut în calitate de părinți, în primii 7 ani din viața lui. Practic, informațiile pe care le-am primit, m-au determinat să-mi analizez viața din altă perspectivă și imaginea este foarte diferită de cea pe care o aveam despre mine. Simt că sunt în plin proces de transformare profundă.

Pe de altă parte, vreau să remarc și faptul că în fiecare moment al zilei, învățam metode eficiente de predare, învățare, evaluare, captare a atenției în sala de curs, pe care le vom utiliza în activitatea noastră viitoare. De exemplu, azi am aflat cum poți prezenta un instrument de lucru foarte tehnic într-un mod atât de creativ, încât dezbaterile pe marginea lui au continuat și la cină!

 

Anca Popa 

Până la urmă, L.S.A. 2016 a însemnat descoperire și redescoperire. A sinelui, a celorlalți profesori, a unor instrumente de lucru care n-au fost mereu tocmai ușor de digerat. Dar, la final de Academie, vedem că…

Aceste douăsprezece zile [...] au fost despre autocunoaștere, într-un spațiu foarte bine organizat și pe lângă elementele teoretice pe care le primeam despre noi, simțeam că aveam și cadrul în care să le pun în practică. [...] Am simțit că te pune într-un context în care nu știam de ce am anumite reacții, de ce îmi plac anumite lucruri și faptul că am aflat acum care este tipul meu de personalitate, știu exact de ce reacționam într-un anume fel în situațiile respective și de asemenea, ce să fac de acum încolo. Aceasta experiență te pune să pornești din punctul zero. 

Am înțeles că, dacă vreau să fac bine, trebuie să fiu eu bine și prin asta se înțelege să am un echilibru atât în viața personală, cât și în viața profesională, să nu neglijez nici unul dintre aceste aspecte, pentru ca e important ca acei copii sa vadă în noi niște modele cu un comportament sănătos. Un al doilea lucru este leading by example, care mi s-a întărit în L.S.A. pentru că noi acum avem niște evaluări după care lucrăm și nu putem să predăm valorile respective, ci ele trebuie integrate în modul nostru de a preda.

Ne era teamă pentru că marea majoritate este formată din oameni care nu au avut niciodată contact cu învățământul. Noi știm doar că iubim copiii, înțelegem viziunea Teach, vrem să contribuim… Cam acestea sunt motivațiile pentru care suntem noi aici. Însă este un domeniu așa de necunoscut, încât ne era teamă cum vom ajunge noi să fim învățători în condițiile în care unii se pregătesc cinci ani și fac o facultate, dar aici ne-au dat lucruri atât de specifice și am câștigat faptul că acum știm exact unde să căutăm. Știm ce ar trebui să știm, ce trebuie să învățăm, pentru că nu știm totul.

Chiar mă gândeam ce ar trebui să fac. Până acum, spre exemplu, nu mă uitasem pe internet să văd că există o gramadă de joculețe pentru copii, ca să învețe cifra șapte. Dar, acum știu că există și știu de ce am nevoie ca să fac o treabă bună. Acum chiar pare că pot face o treabă bună drept învățător după numai șase săptămâni, pentru că nu mai există spaima pe care o aveam la început, când pe toți ne preocupa felul în care ne vom prezenta clasei, dacă vom avea noi competențele necesare să transmitem copiilor ce am vrea să le transmitem. Ne cam îndoiam.

Acum, însă, după discuția cu Claudia și evident, după discuțiile cu Nico și colegele din staff, care ne-au învățat ce înseamnă evaluare, ce înseamnă plan de lecție, programa, cum se face o planificare și multe alte lucruri foarte importante pentru noi care ne-au cristalizat toate ideile despre ce ar putea fi. Este altceva să pleci cu un alt confort psihic, fără spaimă. Sigur, înțelegi că nu știi totul, dar acum știi unde să cauți. Mulți ne bucurăm că am ales să fim învățători, mai ales după ce am vorbit cu Claudia [n.n. Ionescu], care a făcut lucrurile complicate să pară simple. Pentru noi a fost foarte important să vedem un învățător adevărat, care să dea exemple de lecții.

Au trecut câteva zile de când s-a terminat LSA-ul Generației 3, dar încă nu am ieşit din starea de spirit a ceea ce a fost cea mai beautiful, challenging, hard, life-changing experience I have ever lived.

Am să folosesc metofora casei, care pentru mine însemnă loc de creştere, apartență, loc pentru greşeli, învățare, iubire şi scop – toate aceste lucruri au fost prezente în cele saşe săptămâni pe care le-am petrecut alături de nişte oameni fabuloşi.

Am trecut prin experiențe transformaționale, de la programul care îți dădea o disciplină interioară la conținut cu sens, care te punea ca şi individ pe hartă, iți arata punctul 0 şi direcția spre care ținteşti – „Opțiuni de viață prin educație de calitate pentru fiecare copil din România.”

Îți rămâne „cum”, dar un „cum” care vine din tine ca persoană, ca om al schimbării. Am avut parte de cadrul în care să ne desfăşurăm, să practicăm, să experimentăm, însă la finalul zilei, tu eşti cel care duce Teach în clasă, tu eşti cel care dă valoare copiilor din clasă şi tu eşti cel care menține tradiția performanței.

Cele două G-uri din anii precendenți au ridicat ştacheta la un nivel formidabil şi tot ei sunt cei care ne-au ajutat pe noi, G3-ul să ajugem acolo sus si eventual să trecem peste. Ce am învățat de aici? Liderii nu păstrează succesul pentru ei înşişi, ei îl dau generațiilor următoare, pentru că un lider este cel care creează alți lideri, care la rândul lor formează alți lideri.

Am învățat că schimbarea la față a României se va produce inevitabil, am învățat că şi în România se poate, însă, cel mai important lucru este să nu foloseşti țara ca scuză că nu faci nimic. Fiecare dintre noi ține în mână cheia schimbării – începe cu cel din oglindă şi lucrurile sunt jumătate făcute.

Mulțumesc Teach For Romania pentru exemplul, curajul, scopul, perseverența, responsabilitatea asumării schimbării educației din România. Hat off!

 

Laura Hobincă

L.S.A Kids sau cum se prepară o experiență modelatoare?
Se ia oala potrivită: o Românie săracă și bogată deopotrivă, doritoare și temătoare deopotrivă, când muncitoare, când delăsătoare, când prezentă, când părăsită.
O mână de oameni proaspeți și de soi bun: staff-ul Teach for Romania: dascăliți iscusiți și căliți, oameni muncitori, profesioniști pe fiecare departament și mai ales cu sufletul la ei în povestea Teach for Romania.
O altă mână molipsită de cei mai sus menționați: 
Generația 1 = G1 = Actuali Alumni – haiducii proiectului, 
Generația 2 = G2 – grupul lin, calm și primitor 
Generația 3 =G3 : 43 de pofticioși de schimbare și mai ales cu mult entuziasm.
Esențele care dau gustul poveștii: elevii. Anul acesta din Potlogi și Românești, județul Dâmbovița! 
Timp de preparare practic: 2 săptămâni fulger.
Timp de preparare teoretic: de la facere la creștere, de la înflorire la coacere, de la trecut..până în prezent..pentru un viitor.

Și ce-am făcut? A fost cam așa: Pofticioșii de schimbare (G3) merg la clasă, iau contact cu esențele (elevii din școala de vară) care dau gustul poveștii, îi observă G2 și G1, își povestesc cu rost părerile, din ambele unghiuri și concluzionează cu folos cu dascălii iscusiți și căliți din staff și anume tutorii.

Cam cum arăta o zi?
Dimineața mic dejun, un drum de 20 min cu busul până la școală, întâlneam elevii, țineam și ne luam lecții, veneam la căminul din Titu, prânzul, și apoi : discuția cu mentorul, cu tutorele, pregătit planul de lecție (doar după ce ai înțeles că ai nevoie de obiective SMART), cina, cancelaria în care ne reconectam și cu ceilalți colegi și apoi înapoi la terminat lecția, resursele pentru a doua zi.

Aparent, program normal și rânduiala de rigoare.

Ce am simțit?
– Dimineața la micul dejun: ori moțăiam la unison, ori râdeam de cearcănele noastre, ori ne uimeam că mai sunt și câțiva fresh printre noi, ori ne mobilizam printr-un ritm general la boxa neobosită din sală, ori ne mai dădeam idei pentru situații la clasă. Eram noi și ca noi.

- În bus: ne legănam pe 4 roți, prilej de prins un somn de 10 minute dacă nu se întâmpla să fie vreunul dintre noi mai chefos și mai vocal și atunci găseam un motiv de chicoteală , deja fiecare vorbea de “copii mei de la clasă” ,ce mai: ca niște părinți mândri de ce odor au crescut.

- La clasă: acolo era esența, motivația, întâmplarea, firea. Copiii sunt minunați, lăsați-i să fie! Copiii au păreri, au dorințe, au voință. Copiii au puterea să construiască ora, au puterea să învețe. Copiii au nevoie de dragoste cu sens. Au nevoie să simtă că ei pot și că tu sau x profesor ori învățător ești acolo cât să îi amintești asta. Copiii au nevoie de rutină, de crez, de disciplină. Au nevoie de relație ca să primească conținut.Au nevoie de concretul pentru viața de zi cu zi ca să fie motivați. E despre ei!

- Prânzul: Mai tăcuți dar tot prezenți, ori liniște completă, ori chicoteală cu ecou, fix după cum decurgea ziua pentru fiecare…și frumos era că ne făceam loc de starea fiecăruia dintre noi. Simțeam amiaza ca pe o aliniere a stărilor prin simțire reciprocă.

- Debriefurile: momentul în care aflai ce nu știai despre tine: „Cum? Așa am zis?” sau „Așa am făcut?” sau „De ce oare am făcut așa?” Și nu aflai pentru că ți se spunea pe șleau, ci pentru că mentorul iscusit, care înainte de orice empatiza cu tine (pentru că, vorba aia: been there, done that), te-a observat timp de 2 ore, a observat elevii, avea planul tău de lecție în față și știa cum ai fi vrut să arate ora și era acolo să te ajute să vezi de ce a arătat la fel ca-n dorință sau de ce nu. Pentru mine orele de debrief au fost de-a dreptul folositoare. Am simțit cum cresc și mai ales cât mai am de crescut. Și e bine! Mulțumesc Andrei și Simona.

- Ne întoarceam în sală la pregătit a doua zi. Suflecam mânecile: știam din experiența zilelor anterioare că vom termina undeva spre miezul nopții, dar porneam cu elan, cu tact, cu obiective, cu strategii. Ne mai dezumflam, ne emancipam iar, o luam de la capăt, ne răzgândeam și începea să prindă contur.
– Cina: forfotă în sală, muzică în boxe, chicoteli la masă, planuri împărtășite, sunet de creare: se întâmplă lucruri.
– Cancelaria: revederea cea de după zi: mate, fizică, geografie sau învățător, copii isteți, copii energici, copii solicitanți, copii mofturoși, frici, bucurii, “hai să facem” sau “o să încerc și asta” Cam ăsta era mixul…Dar știam că până la urmă se omogenizează esența cu eficiența.

- Și se lăsa seara peste Campusul Titu: unii la lecții, alții la baschet sau fotbal, alții la palavre ori jocuri, alții la somn. Fiecare după nevoile lui.A doua zi ne uneam în aceiași direcție.

Ce-am învățat? 
Că atâta timp cât pleci cu bunăvoință la drum, se prepară o experiență cu rost: pentru și prin tine, pentru și prin ceilalți!
Că orice conținut predat e și mai valoros când vine pe o relație cu elevul.
Că o planificare eficientă înseamnă timp prețios la clasă, timp pe care îl oferi elevilor.
Că în fiecare privire de elev e o licărire de speranță pentru el, pentru viața lui și pentru țară!
Că în fiecare stângăcie de-a ta ca profesor e rost de a fi mai bun mâine!
Că în toate să rânduiești bunătatea!
Mulțumesc pentru fiecare clipă cu sens dăruită voit sau nevoit de fiecare dintre voi!

Azi s-au încheiat cele 2 săptămâni de școala de vară Teach for Romania din Potlogi, județul Dâmbovița! 
Teoretic (și practic) am predat geografie…dar a fost mai mult decât atât… Ei mi-au dăruit pofta lor de învățare, brațe deschise și mai ales, bucățele din sufletele lor. 
Ne-am cunoscut și am construit!
Am simțit să le scriu…Un gând de-o clipă, pentru o călătorie de-o viață!
Vă mulțumesc copii dragi. 
Teach for Romania e învățare, relație și dragoste cu sens!
A 12-a zi a lui Gustar 2016

 

 

 

 

Cristina Șerban

Cristina a avut una dintre cele mai numeroase clase de elevi din acest an – 34 la număr. Provocarea a fost, bineînțeles, pe măsură

Intru în clasă, 34 de copii se joacă, aleargă, țipă. Spun „Bună ziua!” și – surpriză! – se opresc, se așază în bănci și se uită spre mine curioși. Îmi încep povestea. Frica era cât pe ce să dispară când…se așterne haosul (haosul meu). Avioane de hârtie, certuri, glume, farse, discuții între ei. Prima zi se termină destul de greu, iar eu sunt ușor dezamagită de mine. A doua zi, la fel și a treia tot așa. Nu reușeam să le atrag atenția. Începusem să îmi pierd energia, curajul, creativitatea și încrederea în mine. Până într-o zi, când am ascultat cu adevărat ceea ce îmi tot spunea mentorul meu despre autenticitate.
„Încearcă să te conectezi cu ei în pauză. Sunt alți copii, ai să vezi!”. Mi-am luat inima în dinți și pentru 15 minute, am ieșit din papucii de profă și am redevenit copil. Am jucat „Țară-țară, vrem ostași”, „De-a v-ați ascunselea”, „Leapșa”. Ne-am conectat imediat. Deși în clasă nu s-a instalat apoi o liniște miraculoasă, am plecat spre cămin cu o energie fantastică. A doua zi am inventat o poveste. Clasa noastră s-a transformat într-un avion, apoi într-o insulă, apoi într-o corabie a piraților. Am învățat prin poveste. Printr-o poveste în care ei erau implicați și ascultați. Am aflat că frica de a nu fi auzit sau ascultat există de ambele părți. Că acea „gălăgie” venea doar din dorința de a fi auziți. Că trebuie să asculți, pentru a fi ascultat. Și că, pentru a fi văzut, ai nevoie să vezi mai întâi. Și să pui întrebări. Multe întrebări. Mulțumesc Teach for Romania pentru toate lecțiile învățate!

 

 

No comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>