Cum mi-am petrecut programul Teach for Romania

ancaNu mai știu toate motivele pentru care am aplicat, știu că voiam să cunosc sistemul pe interior ca să știu cu cine mă lupt. Și să cunosc România reală. Știam de program din America și părea mult mai friendly față de viața mea agitată din ANOSR. Părea. Știam că de multe ori mă imaginasem profesoară și voiam să mă testez. Obiective atinse. Dar a fost greu, a fost cea mai grea provocare profesională și sunt convinsă că orice voi face în viitor mi se va părea ușor. Să ai 3 scoli la 25 de km de tine, 200 de elevi cu nevoi de dezvoltare diferite, pe niveluri diferite, care vor lucruri diferite și învață diferit și să încerci să le fii tuturor aproape, într-un timp limitat și să îi înveți matematică și că pot și merită…este crunt.

Este extrem de greu să ne schimbăm pe noi, dar să schimbi sute de copii dintr-o comunitate cu provocări enorme este misiune de câteva vieți. Ce a fost cel mai greu, a fost să știu unde sunt limitele mele. Unde trebuie să mă opresc pentru că e suficient și nu mai trebuie să mă ocup eu mai departe. Am făcut și terapie și am aflat că dacă iau responsabilitatea vieții elevilor mei asupra mea le fac rău, pentru că îi degrevez de responsabilitate și ei nu vor mai simți că e a lor. Cu toate astea, tot nu știam câte activități extrașcolare sunt suficiente, câte excursii pot duce și câți oameni pot implica în Școala Fundeni astfel încât elevii să aibă parte de suficient, suficientă expunere, suficientă motivare, suficientă încredere în ei ulterior.

Cele mai importante lucruri de care ai nevoie în viață nu se învață în școală, nu știi cine ești, ce vrei, ce nu vrei de la viață, ce poți să faci, ce valori ai și cine poți și vrei să fii. Am predat engleza celor mici, însă așa cum aleg mereu să îmi complic viața, am ales și matematica ulterior. Experiențe diferite, dar m-au ajutat în moduri diferite. Engleza – să înțeleg că prin activități interactive, bună dispoziție, susținere și înțelegere poți să ai o clasă de pici de 7 ani care să fie implicați și să se considere cel puțin academicieni în ale limbii engleze după o oră. Și matematica pentru a înțelege că ne batem joc de elevi prin sistemul nostru actual – este imposibil să faci ceva calitativ când ai 24 de elevi într-o clasă, presiunea examenului, elevi care nu știu să adune și elevi cu care poți face programa de clasa a șasea, iar în 45 de minute să ai grijă și de S., care este kinestezic, bătut acasă și nu ii plac statul în bancă și liniștea.

Am avut clase cu care făceam ce voiam eu și clase care făceau ce voiau din mine. Erau mai puține, dar îmi ridicau nivelul de stres la nivel de alarmă de cutremur. Și acum știu că aveam joia, a patra oră cu o clasă care mi-a provocat ulcer, trebuia să îi țin în brațe și să cânt cu ei, asta așa, ca să nu se bată.

Părțile nebune s-au lăsat cu multe ore de lacrimi, zece kilograme în plus, prieteni nevăzuți și viață personală/de familie spre zero… Dar au fost și multe părți bune.

Mi-am spart multe preconceptii. Mai ales cele despre profesori, că nu vor sau că sunt dezinteresați. Am văzut că profesorii chiar dau cât au și cât pot și dacă vrem să dea mai mult, noi, societatea, ministerul trebuie să le dăm mai mult profesorilor. Să îi învățăm mai multe, să aibă parte de traininguri calitative – cum a fost cel din proiectul Erasmus Plus, făcut recent în Barcelona. Să aibă resurse cu care să poată țină lecțiile. Să aibă bani de costume noi, pentru ca în fața elevilor să vină simțindu-se respectați și apreciați, nu plini de frustrări, griji și ignorați. Am avut profesori în proiectul ExtraISchool din școală, care, la 50 de ani au plecat pentru prima dată din țară sau au văzut marea.

De asemenea, nu mai judec profesorii și cred că au dreptul să o facă numai cei ce au fost cel puțin cinci, zece ani la catedră și au arătat că ei știu și pot altfel. Eu pot să le înțeleg limitele pentru că și eu le-am avut. Și toți le avem, dar spre deosebire de cineva care lucrează cu cifre statice și poate găsi cea mai bună soluție de a le modela, un profesor lucrează cu oameni imprevizibili, complicați, cărora le modelează viața și trebuie tot timpul să găseasă alte și alte soluții. Este cea mai plină de responsabilitate profesie și ar trebui să arătăm asta prin toate deciziile politice luate.

Sunt extrem de fericită că am avut colegi care mi-au arătat ce înseamnă să fii dedicat cu adevărat misiunii tale în viață. Și am realizat că a face o schimbare în școală îți ia cam trei ani, dar când vezi că lucrurile sunt diferite față de cum le-ai găsit, împlinirea este enormă.

Cea mai bună parte au fost copiii mei, care vor rămâne mereu copiii mei, chiar dacă mulți sunt adolescenți acum și chiar „s-au măritat”. Știu că și eu voi rămâne profesoara lor chiar și atunci când ei vor povesti despre noi poștăriței care le va da pensia. Mi s-a zis pentru prima dată „mama” de către fetițe de șase ani. Mi s-a cerut ajutorul cu relația cu mama care voia să plece din țară sau cu tatăl alcoolic și abuziv. Am fost cerută în căsătorie de ei, numită a doua mamă sau cea mai bună prietenă. Am văzut în ochii lor fericirea de a fi văzuți și apreciați de un profesor, de a nu mai fi invizibili sau criticați așa cum mulți dintre ei sunt acasă. Am văzut un elev cu dizabilitate intelectuală cum, într-un an – din clasa a treia până în clasa a patra, a învățat să scrie cu ajutorul învățătoarei. Primul din neamul lui, când nimeni nu mai credea că el va apuca să învețe! Același elev care, de la a-mi face probleme în fiecare oră pentru că vorbea singur, la a rezolva exerciții împreună cu colegii.

Am inventat o sută de metode și joculețe și am zis o mie de glume. Am râs mult la ore, m-am și emoționat, isterizat sau chiar am plâns de câteva ori. Am văzut cum arată cineva care își întâlnește un idol – eleva mea, cu Nadia Comăneci. Sau cum arată elevii pentru prima dată la muzeu sau chiar la vestitul McDonald’s. Cum poți să vii curat, îngrijit la școală, deși ești extrem de sărac și dormi într-o cameră, împreună cu alte zece persoane. Au fost și elevi care au scos ce e mai rău din mine, pentru care nu puteam să găsesc soluții, oricâți neuroni mureau în încercarea asta. Nu am fost eu cea care să îi ia de mână și să îi ducă spre ceva mai bun, dar am fost măcar cea care nu le-a dat peste mână.

Probabil partea care îmi va rămâne toată viața sunt oamenii pe care i-am cunoscut în Teach și prin Teach și care au fost cel mai mare câștig pe plan personal. Era de ajuns ca noi, profesorii TfR, să ne uităm unii la alții când povesteam ceva despre clasă ca să înțelegem tot. Ne-am întâlnit la Conferința Alumnilor ca să vorbim din nou, tot despre copiii pe care i-am avut, atunci când credeam că mai schimbăm și noi subiectul. Cred că am fost legați printr-un cordon ombilical transparent și ne știm aproape fără să vorbim, pentru că am trecut împreună prin tot. Și am supraviețuit. Oamenii care ajung să lucreze în TfR sau fac lucruri pentru TfR se aseamănă cumva, pentru că avem valori și motivația de a da și de a îndrepta o societate crudă. Și pe asta poți construi multe. Noi ne avem. Și acum putem sta să vorbim zece ore numai despre un elev, despre un training sau despre cum am vedea noi structura de alumni peste trei ani.

Nu mi-am făcut cont de economii, rate la apartament sau kilometri prin mall-uri, dar am învățat multe lucruri despre mine – că pot să recunosc că nu mai pot și să mă retrag înainte să cedez de tot, că scopul și ceea ce mă mișcă pe mine fundamental în tot ceea ce fac este nevoia de dreptate socială și eliminarea sărăciei, care vine tot de la nevoia de egalitate, dreptate și echitate. Am învățat că în educație nimeni nu are răspunsul cel bun, ci există variante de răspuns. Nu există perfecțiuni sau un sistem perfect pentru că atât elevii, cât și profesorii sau comunitățile sunt diferite și nu poate să fie creat ceva care să corespundă nevoilor tuturor. Putem îmbunătăți, dar nu afirma că am decoperit soluția. Am învățat că oamenii schimbă și se schimbă când sunt ascultați și încurajați. Nu constrânși. Am învățat că elevii au luat și se inspiră mai mult din personalitatea și modul meu de a fi, decât din programa pe care încercam să o predau. Atât părți bune, cât și rele.

Teach for Romania este o experiență îngrozitor de grea, dar pe care mă bucur că am avut-o. Omul care sunt azi sunt omul care am devenit după ce am trecut prin botezul acestui program. Nici nu știu cine aș mai fi fără Sînzi, Fundeni sau experiența Teach First Israel. E greu să vorbesc despre cea mai intensă „relație” profesională, de multe ori bolnăviciosă, dar de fiecare dată a însemnat schimbare și creștere. Poate că am iubit cel mai mult ANOSR, a fost și prima iubire ong-istă, dar TfR a fost cea care m-a așezat și mi-a aratăt unde îmi e locul, în preuniversitar, la trântă cu sărăcia.

Sunt mai puternică, mai realistă și mai conștientă de zmei și povești imposibile, dar și de rezultate concrete și nevoi urgente. Îmi doresc ca organizația asta să crească în continuare și cred cu tărie că Teach for Romania va fi cea mai influentă organizație din România pe educație. Prin alumni vom ajunge la fiecare copil. Cumva. Cândva. Iar România va fi altfel, mai a noastră.

Pe cei ce vor să devină puternici și au curaj, îi așteptăm în Generația 4!

Înscrie-te

No comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>