„Comunică și s-a rezolvat!”. Un interviu cu Laura Hobincă, învățător Teach for Romania (partea întâi)

January 9, 2017
SuperTeach
De ce ai vrut să devii profesor pentru copiii dezavantajați?
Pentru că doar prin învățare și educație putem schimba ceva în țara noastră. Motivul pentru care am îmbrățișat natural și firesc programul Teach for Romania a fost că finalitatea se va vedea în copiii noștri, în copiii viitorului. Pentru dragul de țară încerc să schimb ceva: odată în mine și mai ales în copii cu care lucrez. Ne educăm împreună și creștem, așa cum putem, în ciuda stângăciilor zilnice. La rândul meu, de-a lungul timpului am întâmpinat în rândul dascălilor mei mentalități rudimentare. De când eram elevă mă deranja să văd dascăli pentru care elevul e doar un nume în catalog, nu și o identitate. Sunt un om al conexiunii cu cel din fața mea și îmi doresc să construiesc relație înainte de structură cu elevii mei. Știu sigur că progresele se vor vedea în timp, chiar dacă acum pașii par mici.

Scoala Garcini_142

Cum arată o zi din viața ta?
Mă trezesc la 7 dimineața. Până la 8 e timpul meu, folositor trebuințelor personale. De la 8 la 10 pregătesc lecțiile, uneori bricolând materiale auxiliare sau îmi dau timp să analizez cum aș putea lucra cu ei pe nevoile lor, cum pot folosi eficient cele 4 ore de la clasă. La 10:10 ies din casă, schimb 2 autobuze plus microbuzul școlii, pentru ca la 11:20 să intru la clasă. Acolo petrec 4 ore cu elevii. Ajung acasă la 16:30. Mănânc, mă odihnesc, mă ocup de treburi administrative: gătit, făcut curat, spălat. Seara mă mai documentez, în funcție de ce nevoi am, dacă e vreun workshop sau eveniment care mă interesează și la care pot ajunge, îi dau curs. Citesc, mai comunic cu cine e nevoie, mai pregătesc temele pentru programul de conversie profesională. În cel mai bun caz, undeva pe la 23:30 mă pun la somn. Și a doua zi, o iau de la capăt.
Ce te-a surprins la copiii pe care i-ai găsit și la noul mediu?
Emoțional, m-a surprins viața din ei, în ciuda greutăților contextului, mai ales comparativ cu o mare parte dintre noi, care suntem campioni la lamentat. În timp am înțeles că, oricum, deocamdată nu au de ales și că aia e normalitatea lor, neavând deschise alte orizonturi. La nivel de conținut m-au surprins cât de lipsiți de exercițiu sunt. E un potențial care se odihnește într-o mlaștină a neaccesării. Ei pot, dar nu sunt învățați să învețe. Nu au avut contexte favorizante accesării potențialului din ei.

Scoala Garcini_214

Care este situația copiilor tăi? Ce provocări personale sau în clasă au?
Sunt învățătoare la clasa a II-a F, la școala gimnazială numărul 5, Săcele. Este o comunitate de rromi. În clasă la mine sunt pe listă 23 de copii, prezenți, cel mai mult am văzut 13. O parte sunt plecați în străinătate, o parte, la care am ajuns în comunitate sunt absenți din varii motive: dezinteres, neputințe, fiind nevoiți să stea cu frații mai mici, să se ducă pe la cules cetină sau tăiat lemne. Dintre cei 13, 8 sunt repetenți, unii a doua oară în clasa a II-a, iar asta înseamnă că sunt depășiți de vârstă, 10-11 ani în loc de 8, cât ar trebui în clasa a doua. O parte sunt repetenți pe neșcolarizare, ceea ce înseamnă că nu au căpătat conținuturile nici de la clasa pregătitoare, nici de la clasa întâi. Pe scurt: am luat-o de la zero.
I-am împărțit în grupulețe și lucrăm diferențiat. Pe unii îi învăț să scrie și se vede că au deficiențe de motricitate foarte mari. Felul cum nu pot să scrie reflectă, de fapt, starea lor emoțională – nu au unde, nu există contextul, nu prea au de unde să învețe emoții pozitive.
Provocările lor personale sunt lipsurile: de haine, de mâncare, de afecțiune. O parte au contexte cu violență domestică acasă și atunci ori sunt inhibați, ori se exprimă și ei la fel, prin violență. O altă provocare personală pe care o au, dar nu o conștientizează, este lipsa încrederii în ei, de aceea autonomia e un lucru la care lucrăm, fiindcă încă au nevoie de validare continuă în procesul de învățare.
Cu ce provocări te confrunți la clasă?
Principala provocare este cu mine însămi, să mă construiesc pe nevoile lor, nu pe nevoile mele sau ale programei. La nivel de relații, gestionarea violenței, iar la nivel de conținut, să predau materie ce se face de obicei la pregătitoare: literele, cifrele…unor personalități de 11 ani. Practic, trebuie să calibrez ce e nevoie să se facă ca să îi aduc la un nivel, să recuperez doi ani într-un an și să dezvolt niște valori în ei, într-un timp care ticăie, pentru a nu pierde posibilitatea de a ajunge în clasa a treia. Practic, ăsta e obiectivul final: să scrie, să citească și să socotească.
Îl am pe Bogdan în clasă… la el acasă sunt zece copii, stau toți într-o cameră foarte mică, două paturi și atât. Pentru mine el e un exemplu în contextul în care avea accese de furie. Neavând o situație financiară bună, neavând foarte multe lucruri, el considera că singurul lui atuu – la nivel mental, nu declarativ – este forța. Dar Bogdan este și unul dintre copiii care fac de-a dreptul eforturi să integreze regulile și îmi spune că „doamna, eu nu vreau să-l bat că știu că nu-i bine, dar nu mă pot abține!”. Trebuie să îi lăsăm să își exprime și furia asta. La noi în clasă, în primele două săptămâni, ei erau cu pumnii strânși și eu mă chinuiam să îi învăț că „atunci când vă vine să dați cu pumnul, desfaceți-l și dați noroc”.
Acum, uitându-mă puțin în urmă, se cunosc unele schimbări, s-a creat o relație, înțeleg că nu are rost să se certe, dar sunt și zile în care mi se reamintește că educația pe care au primit-o acasă nu poate fi „stinsă” în câteva luni.
Săptămânile astea am avut senzația că uneori poate e mai greu cu părinții decât cu ei. Copiii se ceartă oricum, se vor certa și din pricina unei jumătăți de creion și la ședință am încercat să le explic părinților să fie mai moderați, să nu acționeze pripit, fiindcă ei se duc cu topoare la alți părinți, devin violenți și copiii aduc conflictele dintre părinți în clasă. Exact așa cum micile certuri din clasă ajung acasă, certurile de acasă ajung și ele la noi în școală.

Scoala Garcini_307

Cât de mult contează pentru ei educația care ajunge la ei prin tine?
Sunt atât de intrată în horă, încât nici nu mai gândesc așa filosofic situația. Știu doar că am niște copii în față, cu care lucrez și încercăm să punem cărămidă cu cărămidă, cât să se întărească ei în pașii lor. Pentru că nu e doar despre a puncta o programă, e despre a-i motiva și a le explica importanța școlii, pentru un viitor mai bun. Adică, ăsta e mersul, nu e doar un plan de leadership, e despre a fi eficientă în procesul nostru de învățare. Și pentru ei contează, pentru că se simt în siguranță, înțeleg că au voie să greșească, au voi să nu știe, au voie să treacă prin toate stările, dar că o scoatem la capăt. De exemplu, zilele astea tot am mai discutat pe ideea că nu ne ajută cu nimic să fim supărați, bosumflați după o ceartă. Hai să o discutăm, hai să o rezolvăm și pe viitor încercăm să o evităm.
Dintre toți părinții copiilor din clasă, numai o mămică a venit să mă întrebe cum se descurcă copilul, dacă știe să scrie și să citească, iar pe Nicu, băiatul ei, dacă îl întrebi ce vrea să se facă atunci când va fi mare, spune doar că „vreau să lucrez”. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Are o singură geacă, pe care o poartă luni, marți și miercuri pe o parte, iar joi și vineri pe cealaltă parte, dar e curat și foarte liniștit.
Din păcate, la noi în clasă este, în general, un miros greu, însă eu am ajuns să nu-l mai simt. Ne spălăm pe mâini la școală și în prima săptămână le dădeam săpun și mergeau să se spele. În a doua săptămână, venise unul dintre copii cu o haină a unui frate mai mare și mânecile îi erau prea lungi, așa că i-am zis să și le ridice, să nu o ude. M-a ascultat și am văzut că mânuțele îi erau murdare până la coate, așa că am decis să ne spălăm în fiecare zi înclusiv pe antebrațe. Acum vin la mine și îmi arată cu mândrie că sunt curați!

Scoala Garcini_337

Care e o realizare/bucurie legată de copiii tăi până acum?
Când recunosc literele, când le legă într-un cuvânt, când înțeleg procesul de adunare, când înțeleg scăderea, când vor mai mult de lucru, când reflectează și încearcă să își repare greșelile între ei și se împacă, când transmit mai departe ce au integrat, când vor să facem lucruri și au inițiativă, când vin cu idei bune. Sunt multe lucruri ce par a se schimba, însă nu mă avânt în idealism, doar mă agăț de pașii mici.
Din păcate, la copiii mei rezervorul de afectivitate este gol și încearcă să atragă mereu atenția. Le-am explicat și au înțeles că nu trebuie să atragem atenția făcând boacăne… Sunt geniali când integrează regulile! Spre exemplu, avem regula asta, că „pășim frumos pe coridor fiindcă nu vrem cucuie”. Când ies din clasă, merg frumos, dar pe hol mai aleargă cu alți copii. Într-o zi, pe un băiețel l-a adus o altă învățătoare din școală, după ce l-a tras de urechi pentru că alergase pe coridor. Reacția verbală a copilului a fost că „Mă și doare, dar doamna noastră nu ne urechește, ne spune comunică și s-a rezolvat!”
Legat de valori, cred că cel mai bine au integrat până acum perseverența, au învățat că „nu pot” trebuie înlocuit cu „încerc”, conform motto-ului clasei noastre: „eu, copil deștept, astăzi voi încerca!”
Ce îți dorești cel mai mult pentru copiii tăi?
Să-și însușească sensul școlii și să se bucure că s-au convins că ei pot să facă ceva bun pentru ei.

Scoala Garcini_342

 

* Puteți citi partea a doua a interviului aici.

Poți susține și tu schimbarea!

Donează pentru o educație de calitate Înscrie-te în programul Teach for Romania

No comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>